Crăciunul, Darul Nașterii sau O privire ontologică asupra Arătării Domnului

Crăciunul, Darul Nașterii

 sau 

O privire ontologică asupra Arătării Domnului

Pentru cei mai mulți dintre noi, “oameni ai vremurilor noastre” și cu “picioarele pe pământ” crăciunul este o zi în care avem prilejul sau de multe ori doar obligația de a face daruri (nu mai contează de ce și mai ales pentru ce), și de a sta în fața unei “mese imbelșugate” “împreună cu cei dragi”. În cele ce urmează voi încerca să punctez câteva aspecte care sper că ne vor reaminti să privim Crăciunul prin ochii copilului din noi în lumina Cunoașterii celor ce vom fi, dintr-o perspectivă tradițională ce va ieși din baierele unui demers teologic (în sensul strict al cuvântului), mai des întâlnit cu asemenea prilejuri.

  Sărbătoarea Crăciunului, care așa cum arătam în altă parte a fost stabilită relativ tărziu în biserica primară, și care, așa cum vom puncta în cele ce urmează, a asimilat (și nu înlocuit) sărbători precreștine, a intrat fundamental în conștiința fiecăruia dintre noi încă din copilărie ca moment al darurilor, însă nu reușim să vedem în această zi ocazia de a celebra întreitul Dar primit: primirea Vieții, arătarea Adevărului și aflarea Căii.

Puțini mai știm în aceste din urmă zile că darurile oferite copiilor în special, dar și celor dragi simbolizează darurile aduse de către magi pruncului Iisus, însă și mai puțini își pun întrebarea cu ce autoritate putem noi oferi daruri (nefiind magi) și cu ce drept putem primi daruri (nefiind Hristoși).

Anticipând răspunsul (pentru cei mai puțin răbdători de a parcurge cu noi acest demers) vom spune că în fapt, acest moment din an este prilejul pe care omul îl are (odată în plus) să fie asemenea lui Dumnezeu: darnic și îndurător, dar și ziua care trebuie să îi indice fiecărui creștin în parte că are menirea și îndatorirea de a fi una cu Hristos, de a deveni Hristos, îndatorire care este precis indicată în Biblie la In. 17, 20-23, In. 20, 17, Rom. 6, 4-11,  Gal. 1, 16 - 3, 23, sau și mai clar spus “Căci Toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința voastră în Iisus Hristos, Căci câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați îmbrăcat.” (Gal. 3 26,27), “Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu Duhul Fiului Său în inimile voastre care strigă: Avva Părinte” (Gal. 4, 6) sau “Omul acesta nu mai este un creștin ci un Hristos” (Ev. apocrifă a lui Filip). În lumina cunoașterii acestui adevăr Omul care suntem, sau către care trebie să meargă fiecare dintre noi, Își sărbătorește Ziua și are dreptul să primească daruri, ca Om și Domn, încununare și sinteză a întregii Creații.

Crăciunul este, astfel cum vom arăta, prilejul de a întoarce la scara noastră a marelui dar primit - al existenței, căci dacă în această parte a lumii Nașterea Domnului poartă numele popular de Crăciun nu este absolut deloc întâmplătoare, crăciunul având ca rădăcină etimologică însăși latinescu creatio - creație 

(academicienii Al. Rosetti si Al. Graur, au ajuns la concluzia ca latinul creatio explica și după formă și după înțeles etimologia cuvantului Crăciun; aici suntem obligați să facem o subliniere: unul din motivele pentru care teologii contemporani nu admit etimologia cuvântului crăciun ca venind de la latinescul creatio este cel potrivit căruia Iisus “este născu iar nu făcut”… Ceea ce nu au înțles aceștia este că dacă într’adevăr Crăciun ar proveni din creatio nu ar însemna că este celebrată “creeare Domnului Iisus” ci Creatia însăși!!!).

În primul rând Crăciunul semnifică pogorârea lui Dumnezeu în lume, coborârea Sa în istorie, sub timp, Arătarea Domnului Sieși, ca într-o oglindă

 (În doctrina Vedanta se consideră că “lumea (maya) este de natura artei” ceea ce nu înseamnă că lumea este o iluzie, ci distinge între realitatea relativă a operei și Realitatea Artizanului, în care sunt arhetipurile. În exact același sens merge și Dl V. Lovinescu care spune că “Maya este iluzorie prin faptul unei serii de “false imputațiuni” ale noastre, adică atribuirii Manifestatutului, a unei consistențe, care nu îi este proprie, în special atribuirii de rațiune suficientă, pe care nu poate să o aibe în calitate de “producțiune””), fiind sub acest aspect o celebrare atât a momentului creării lumii ca alteritate a Divinității, dar și ocazia înoarcerii întregii acestei lumi în Unitatea Sa prim Om-ul Iisus, ca istm către Divinitate: Eu sunt ușa! (In 10,9).

1. Primirea Vieții: Crăciunul - sărbătoare a Creației

Trebuie spus că acel “întru început” (bereshit, en arche, in principio) cu care începe începe Geneza  nu înseamnă numai la început, deci înainte de orice Început temporal, ci și în Principiu, deci in Divinis, în increat. Or Creația a fost mai întâi gândită, vrută de Dumnezeu și mai apoi făcută, intenția alterității fiind practic prima dualitate ceea ce duce în Principiu la apariția primei polarizări Esență - Substanță

 și care este în mod evident antetemporală, acestea fiind potrivit acestei perspective Pământul și a Apa din Facerea 1, 1 și 2:

“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 

Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Facerea 1, 1 și 2)

  Prima dualitate care se manifestă este rezultatul poruncii “Să fie lumină!”. Nu este vorba despre “cuplul” Lumină și Întuneric (văzut ca absență a Luminii), și care apare “mai târziu”, ci este vorba mai întâi de dualitatea ce apare ca ruptură între momentul anterior apariției luminii și momentul apariției luminii.

“Și a fost lumină”. 

Or, dacă ținem cont că lumina, prin însăși natura ei fizică (a cărei realități fizice, profane, trebuie privită de asemenea ca simbol, căci “Dumnezeu este în mod necesar Arhetipul oricărei lumini: “Allah este Lumina cerurilor și pământului”), este o radiaţie 

 (definiția de dicționar a radiației, care mai întâi de toate este “fenomenul fizic de emitere şi propagare de unde (radiaţie ondulatorie) sau de corpusculi (radiaţie corpusculară), Orice radiaţie implicând un transport de energie.”) electromagnetică

 (trebuie spus că undele electromagnetice, deci și lumina vizibilă, “se compun dintr-un cîmp electric şi unul magnetic, orientate perpendicular unul pe celălalt, amîndouă variabile în timp şi spaţiu, şi care se generează reciproc, vectorul cîmpului electric şi cel al cîmpului magnetic fiind perpendiculare atît unul pe celălalt cît şi pe direcţia de propagare a undei electromagnetice.” Dacă suprapunem această definiție dată de știința profană peste la fel de profana necesitate fizică a existenței unui punct din care să purceadă radiația, “razarea”, vom regăsi simbolul crucii - ca simbol atât al sacrificiului Cuvântului (cu sensul de sacrum facere), dar și al Omului Universal (așa cum am discutat-o în alt articol - Gânduri spre Înviere) , dar și simbolul roții, în care regăsim de fiecare dată punctul care devine “oriunde centrul”. Iar dacă vom avea în vedere faptul că variaţia acestor cîmpuri este în general periodică atît în timp cît şi în spaţiu, vom regăsi caracterul “vibratoriu” al vortexului sferic universal!), și ne vom aminti că, etimologic vorbind, cuvântul “radiație” provine originar din latinescul radius - rază, lumina ca radiație este astfel o “razare” ce transportă energie - în cazul nostru energiile divine (căci nu vorbim despre lumina fizică), ceea ce presupune existența unui punct - Punctul prin care toate s-au făcut și care este în același timp istmul, barzach-ul, prin care toate se resorb. Este momentul în care ni se pare evidentă legătura de cauzalitate directă între perspectiva abrahamică a creării lumii prin lumină și cea extrem orientală prin care lumea este creată ca urmare a apariției unui punct, perspectivă polar descrisă de către magistrul Eminescu:

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...

Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii...

De-atunci negura eternă se desface în făşii,

De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...

Într’Adevăr, așa cum arătam mai sus, anterior apariției Luminii, dualitatea cer - pământ “a fost mai întâi gândită de Dumnezeu”, în acest “moment” “aflându-ne” încă in Divinis, în Dumnezeire, pe când Ea însăși “ființă nu era, nici neființă” . Până la rostirea poruncii “Să fie”, “totul era lipsă de viaţă şi voinţă”, iar Dumnezeirea  - “pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns”, “Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază” - și poate fi motivul pentru care în ziua premergătoare Crăciunului se ajunează, foamea și setea simbolizând indistincțiunea inițială. Acest “întuneric” este zero metafizic și sunt reprezentate în doctrina extrem orientală de termeni cum sunt “kha”, “akasha”

 (eterul, elementul prinicpial care premerge și din care ies cele patru elemente: focul, aerul, apa și pământul;) iar în doctrina creștină prin “ex nihilo”. “(…) “Trebuie să fim conșteienți că acești termeni (akasha, etc.) reprezintă mai întâi nu conceptul unui spațiu fizic, ci a unui spațiu pur principial și fără dimensiuni, deși este matricea măsurii”

. Astfel, “Desemnarea spațială a eternității este akasha, mai ales când este considerată ca punct de plecare, fundament al creației și loc de reîntoarcere, ca alfa și omega a lumii”

, ceea ce exprimă exact același lucru cu ceea ce poetul exprimă fără egal prin versurile:

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

pentru “momentul” din’naintea apriției Luminii și a Lumii, punctul “alfa” a creației, si:

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,

Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…

Pentru punctul “omega” al creației. 

Dumnezeu Ființa “apare abia” odată cu rostirea “Să fie lumină”, “apariție” care este în totalitate simboliztă de Arătarea, Nașterea Dumnezeului Cuvântul:

“Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”

fapt pe deplin conștietizat de autorii creștini ai primelor veacuri care ne transmit prin intermediul textelor din Minei :

“Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna nu va mai descreşte; că Domnul va fi pentru tine lumină veşnică (…)”

și

“Domnul Iisus născându-se din curata Fecioară, toate s-au luminat (…)” ,

Cuvântul fiind însuși reflexia, manifestarea Punctului care 

“Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…” 

Este Punctul - Principiu care face lumea din chaos (în Akasha din Prakriti), este “punctul axial

 (punctul axial este Cuvântul, cum spune Philon: “Logosul - Cuvântul, fiind Dumnezeu în relație cu Lumea … este în același timp cel ce desparte Universul și liantul care o leagă”, simbolul caracteristic al Logosului fiind Stâlpul - Axul Lumii, al cărei proiecție pe planul nostru de existență este Punctul.), considerat aici ca manifestare principială spre care actele de intelecție și a voinței divine concentrează potențialitatea totală de existență, concentrare care este apoi urmată de expansiune: emanare a luminii și eliberare a apelor.” Este Tsim-Tsum - ul ce apare în Kabala, sau “big-bang - ul inițial cu care a început expansiunea universului fizic, energia depărtându-se de entru în cercuri tot mai largi”, și care le regăsim ca reflex în noi în inspir și aspir, în bătăile inimii. Dar cum trebuie înțeleasă această “contracție” a Divinității? Referindu-se la Zim-Zum Dl Lovinescu spune explicit că acesta “este “operația” prin care Dumnezeu apare ca Etre (Ființă), Punctul Principial, care e principiul non-manifestat al Non-Manifestării”, fiind “această posibilitate a lui Dumnezeu de a se auto-nega” (V.L. 28.02.1965); or revenind la subiectul studiului nostru, Nașterea Domnului, ce altă dovadă de auto-negare a atot Puterii, a Eternității și Ubiquității Sale decât nașterea în trup, sub ani, într-o iesle de la marginea unui mic oraș?

Din punct de vedere cosmogonic acesta este temeiul pentru care Domnul Iisus, în calitatea Sa de Punct “cel întâi şi singur.” care “din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!“ spune:

“Eu sunt Lumina lumii”

și

“Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”,

iar din punct de vedere tradițional este motivul pentru care Crăciunul a putut asimila toate cultele precreștine închinate Soarelui cum sunt cele Mithraice, Sol Invictus etc., Nașterea Cuvântului sintetizându-le și incluzându-le precum genul specia.

Astfel, dacă “orice creație sau existență implică o distincție, o separație a elementelor contrare” (Philon), rezultă că prin însăși Nașterea Sa, Cuvântul este atât Punctul nespațial și netemporal ce crează dar și desparte cerurile de pământ, lumina de întuneric, trecutul de viitor, viața și moartea, și tot El este Poarta - Barzach și Calea ce Se arată omului pentru a ieși din dualitate, Nașterea Domnului amintindu-i omului adevărata sa natură: 

“Cerul și pământul astăzi s-au împreunat, născându-Se  Hristos. Astăzi Dumnezeu a venit și omul la cer s-a suit.”

“Pe cel căzut pentru neascultare, pe cel după chipul lui Dumnezeu, pe cel ce era cu totul în stricăciune, pe cel lipsit de viața cea dumnezeiască cea bună iarăși îl înnoieste, ca un înțelept ziditor, că S-a preaslăvit!”

și îi anunță și arată Calea pentru realizarea menirii sale, a innoirii sale prin revenirea la Centru:

“Mântuit-a norodul făcând minune Stăpânul, uscând oarecând valul cel umed al mării, iară de voie născându-Se din Fecioară, Cale umblată la Ceruri ne-a pus nouă, pe carele după fire întocmai cu Tatăl și cu oamenii, îl Slăvim.”

“Hristos se naște, Domnul coboară ...”

Calea de urmat de către adept este dată de Unicitatea și Centralitatea Domnului Iisus, care, de la Naștere până la Învierea Sa, este deasupra tuturor acestor contrarii și pe care le resoarbe în Sine datorită centralității Sale. El este dincolo de contrarii, cuplul principal de contrarii fiind trecutul și viitorul “care ne voalează vederea lui Dumnezeu”

, căci doar “cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu”. 

2. Arătarea Adevărului, poartă către eternitate

Mai întâi trebuie spus că din primele veacuri creștine, sfinții părinți au văzut Crăciunul ca fiind o veritabilă sărbătoare a Îndurării Domnului ce s-a arătat prin Creație și s-a întrupat în ea, “Întrucât Bunătății (Îndurării Dumnezeirii) nu-i era de ajuns a se mișca doar în propria Ei vedere sau cugetare de Sine, ci se cuvenea să-Și reverse binele și să-l întindă spre altceva, așa încât tot mai multe să fie cele ce se vor bucura de această binefacere”

 (Sfântul Grigorie Teologul: Cuvânt la Nașterea Domnului 9.).

Cum deci să te apropii cu rațiunea de un astfel de moment, când și privind cu ochiul inimii, nu poți decât a spune în limba îngerilor

 (limbajul poetic a fost considerat a fi o veritabilă “limbă a îngerilor”):

“Taină străină văd și preaslăvită, cer fiind peștera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălășluire, întru care s-a culcat cel neîncăput, Hristos Dumnezeu”.

()

Răspunsul ne vine însă tot de pe culmi ale Inspirației și e dat impecabil de la alta din cântările bisericești din ziua de Crăciun:

“Din pântece mai înainte de luceafăr te-am născut.”

Or, în Geneză luminătorii cerului apar ca fiind făcuți în ziua a patra (Facerea 14-19), cu două “zile” înaintea plămădirii lui Adam. Iar dacă prin luceafăr vom întelege căderea lui Lucifer “ca o stea” și damnarea lui, atunci această Naștere precede insăși dualitatea, precede cerul şi pământul netocmit şi gol asupra “cărora Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor”, fapt ce confirmă că Domnul Iisus este “născut, iar nu făcut”.

Ce este deci această Naștere “sub timp” dar și în afara timpului, ce pântece puteau fi înainte de facerea Cerurilor și pământului? Ce naștere este aceasta în care nu există dualitate, fiind Născut înaintea posibilității nașterii însăși, deși există pântece născător și prunc născut?

Iată cum Nașterea Domnului aduce credinciosului primul mare prag în participarea la Taina divină a Înomenirii

 (voi folosi cuvântul “înomenire” (grigore Palama) preferâdu-l celui de întrupare, care ar presupune doar o coborâre în trupul omenesc al Domnului și nu o asumare integrală a umanității.) dar și a creației, rațiunea neputând trece de evidențele uneia din condițiile noastre de existență: timpul. Probabil că acest prim mare prag este “sabia de foc” care-l împiedică pe necredincios și necunoscător să se Îndumnezeiască, motiv pentru care subliniez odată în plus importanța fundamentală a participării efective la taina nașterii a celui ce caută Adevărul, căci:

“Zidul cel despărțitor acum cade; Sabia cea de foc se depărtează”

În mod cert nu este o coincidență nici faptul că Evangheliile după Matei și după Luca prezintă câte o genealogie a Domnului și că în același timp Facerea, Geneza (grecescul γένεση) este traducerea ebraicului גנאלוגיה - genealogie, crearea lumii fiind practic din punct de vedere ebraic genealogia acesteia. Dealtfel, tocmai pentru acest motiv în Evanghelia dupa Matei, în genealogia Domnului, care începe de la Avraam

(!!!) (din cele ce urmează mai jos, sper să reiasă ca uleiul la suprafața apei adevărul unic ce constituie liantul celor trei mari tradiții abrahamice, cunoscute de obicei sub denumirea de “religii monoteiste”, și care, așa cum o arată și numele, îl au rădăcină comună pe Avraam.) sunt 42 de neamuri

(“Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri.) împărțite în trei serii a câte 14 descendenți, dar în același timp însemnând și 6 serii de neamuri a câte 7 descendenți (7 fiind numărul ce simbolizează perfecțiunea). Or, numărul 6 simbolizează a 6-a zi

 (Ziua a șasea a săptămânii este vineri - celebrarea creării omului fiind unul dintre motivele pentru care musulmanii au ales această zi pentru repaos.), ziua în care Domnul l-a făcut pe Adam

 (“Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. (…) Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” ), și dacă privim din perspectiva Eternității divine (sugerată de către Ev. Matei), ziua în care S-a născut Fiul Omului - Adam cel Nou.

 (Întâmplător sau nu, anul în care am început a așterne aceste rânduri este unul dintre acei puțini ani în care Nașterea Domnului are loc în ziua de vineri, căci dacă pentru creștin Duminica este ziua Învierii, cu adevărat putem spune că ziua Nașterii omului (pentru toate tradițiile abrahamice) și a Omului (ca Fiu al Omului pentru creștini în special, deși și în islam este pomenită nașterea “pruncului fără tată”) este Vineri.)

Concluzia: Nașterea Domnului “în Betleemul Iudeii” este din punct de vedere al Eternității Dumnezeirii simultană cu “arătarea” lui Iisus - Dumnezeu Cuvântul prin rostirea “Să fie…” 

 (În Coran porunca Divină (amr) apare sub forma imperativului: Fii! (Kun!), poruncă ce dă existență. Or, în Islam, Iisus Hristos este identificat în mod expre cu porunca Kun! Echivalentul poruncii “Să fie…” din Biblie.  Trebuie spus că și în Hinduism lumea este creată prin intermediul unui “Sunet primordial” - Parashabda.) ce a avut ca efect creearea lumii, dar și cu facerea lui Adam

 (Este motivul pentru care este perfect justificată (chiar și din perspectivă ebraică) numerotarea anilor de la nașterea lui Iisus, din perspectiva firii umane a Acestuia fiind Adam și noul Adam în același timp.) din perspectiva lui Iisus ca Fiu al Omului, căci toate acestea au loc în eterna clipă

 (Grigorie Teologul - Cuvânt la nașterea Domnului 8: Căci veșnic nu înseană timp, nici parte a timpului, pentru că nu se măsoară; precum este la noi timpul măsurat după cursul soarelui, tot așa este și veșnicia pentru cele ce sunt eșnice, și ea se întinde deodată cu cele veșnice, că și pare a fi o mișcare și o distanțare în timp, fiind dincolo de orice timp.). Eventualele “asperități intelectuale” sau dificultăți de întelegere survin doar datorită faptului că așa cum înțelegem noi “cauzalitatea” aceasta operează doar în timp și spațiu și nu în instantaneitate.

Problema nu este nouă și nici nu necesită “noi explicații” (eventual “științifice”) atâta vreme cât am găsit această chestiune admirabil tratată de Boece, care în De Trinitate arată că “Dumnezeu este “mereu” (semper), pentru că mereu este un termen desemnând pentru el prezentul, și marea diferență între “acum” -ul (nunc) care este prezentul nostru, și (“acum”-ul care este) prezentul divin, este că “acum”-ul nostru implică un timp schimbător și o “sempiternitate”, în timp ce “acum”-ul lui Dumnezeu, care este permanent, durabil și autosubzistând,  și corespunde eternității. Adăugați semper la aeternitas și obțienți “acum”-ul care se scurge mereu, fără încetare, și pe cale de consecință cursul perpetuu al timpului, adică “sempiternitatea”” ceea ce îl face pe autor să se îndoiască că “mereu”- ul lui Dumnezeu este o formă a timpului, pentru ca în Consolation de la Philophie să concluzioneze: “în acord cu Platon vom spune că Dumnezeu este etern și lumea este perpetuă.” 

Referitor la aceeași problemă Maister Eckhart remarcă “În eternitatea în care Tu concepi, toate succesiunile temporale coincid în Eterna Clipă. Astfel, nimic nu este trecut sau viitor acolo unde trecutul și viitorul coincid în Clipă.”

Acest Adevăr este afirmat cu voal și de Dumnezeu însăși: în momentul revelării Numelui Domnului pe muntele Horeb la întrebarea lui Moise:  “Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?" Acesta a zis:  “Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt" (Ieşire 3, 14). Or, aşa cum sublinia domnul Florin Mihăescu, “Domnul Se definește prin El Însuși - Tautologie Divină, ipseitate supremă, pentru că Dumnezeu nu are alt reper decât propria Ființă, propria persoană”, însă îndrăznesc să spun că Domnul, prin Însuși Numele pe care ni-L revelează, ne dă explicit cheia raportării noastre la El: “Apoi i-a zis: "Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!" (Ieşire 3, 14). Cu alte cuvinte El nu este Cel ce a fost, sau Cel ce va fi, El este Cel ce este

 (“Mare este Numele Ascuns, întinzându-se până departe, prin care Tu faci trecutul și viitorul” (Rig Veda X, 55, 2)), indicare a eternității sale dar și a porții prin care putem “să Îl vedem”, “să avem acces la El”: prin CLIPĂ! Parmenide Îl vede în aceeași termeni: “El este total, imuabil și infinit. Nu se poate spune că era sau va fi atâta vreme cât este tot întreg Acum, Unul, continuu. Este mereu același… fără început și fără sfârșit, pentru că nașterea și moartea îi sunt străine…”, iar Aristotel zice: 

“Eternitatea este acum sau deloc”.

Or, având în vedere că Timpul “este”

 (“Timpul, deci, intră în devenire cu Cerul (Universul), pentru ca, create fiind amândouă, să se poată dezintegra/dizolva împreună.” Platon - Timee) (și începe să fie prin însăși rostirea poruncii “Să fie” ), este imposibil ca Cel ce Creează să fie întru totul în ceea ce creează decât ca oglindire a Sa, a voinței și a poruncii Sale, și nicidecum prin identificarea Sa și înglobarea Sa totală în creatură. 

Înglobarea Sa în Creatură ar fi dealtfel inutilă, căci ar însemna o perfectă identitate, deci o absolută inutilitate, căci “rostul”, “de ce”-ul Creației, al oglindirii Domnului în Sine este dat de faptul că “numai creatura lui Dumnezeu poate să-și amintească de Dumnezeu, căci Acesta nu poate să-și amintească de El Însuși și această lipsă și-o înlătură creând lumea 

 ca o determinațiune negativă a Lui, lume care neagă pe Dumnezeu prin substanța ei, Îl ignoră prin materia ei, dar Îl afirmă prin “forma” ei și acest «+, -», antinomia aceasta este Marele Nume inefabil.”

Pentru acest motiv Eternitatea lui Dumnezeu, faptul că El este cel ce este, El nu poate fi “cel ce face”, “facerea” fiind o devenire continuă, presupunând o acțiune ce are început și sfârșit

 (Starea a ceea ce Este diferă de mișcarea și repaosul a ceea ce devine (Parmenide)). Fiind deci o imposibilitate absolută participarea sa la creație prin devenire, adică scufundarea Sa sub timp pentru a plămădi însuși timpul și lumea în șase “zile”, El rămâne în “Clipa în care toate timpurile sunt prezente”. Și cum în a tot posibilitatea Sa nemanifestată, nearătată încă, rezida și posibilitatea existenței și a temporalității, a oglindirii Feței Sale în Sine Însuși, Dumnezeirea participă totuși la și în Creație, “delegând” această sarcină Logosului, lui Iisus Hristos - Cuvântul 

(Sf. Augustin: “Un lucru sau o specie este etern în Cuvânt, în care nu există nici după nici înainte, dar ele vin în existență în momentul în care lucrul trebuiau să vină în existență.”), care “fiind Dumnezeu în relație cu Lumea (…) este în același timp Cel ce desparte Universul și lipiciul (liantul) care o leagă” (Philon). Pentru acest motiv Domnul Lovinescu spune că “Prototipul însuși al Marelui Nume Inefabil este Iisus Hristos coborât pe pământ.” și că “Paradoxal vorbind, Iisus este mai mult decât logosul din cer care e numai vidul exprimat.”

Astfel, Dumnezeu se face timp și intră sub timp doar prin Cuvânt, fie că ne e mai lesne să întelegem asta prin poruncile “Să fie…” și crearea lumii, sau prin legile și cuvintele revelate profeților: toate acestea una sunt, și în același timp una sunt cu Nașterea Domnului. Astfel, lumea a fost (în Realitate - este) creată într-o Clipă și în același timp într-o succesiune de Acte Divine, căci “Dumnezeu, în fiecare moment creează Lumea, acum, în acest moment, și doar pentru creaturile supuse timpului creția se prezintă ca o serie de evenimente sau o evoluție

” (“Ideea tradițională de evoluție corespunde celei de “actualizare” a potențialităților și a cauzelor purtate în ele de la naștere lor” - AKC).

 Meister Eckhart sintetizează impecabil: “Dumnezeu creează întreaga lume ACUM, în această clipă (nu alzemale). Tot ce Dumnezeu a creat acum 6000 de ani și mai mult, Dumnezeu îl crează deodată (alzemale) acum… Să vorbești despre lume ca și cum aceasta ar fi fost creată de către Dumnezeu ieri sau mâine ar fi pentru noi o nebunie; el creează lumea și toate lucrurile în acest Acum prezent (gegenvürtig nû)…  ceea ce a fost acum o mie de ani și ce va fi într-o mie de ani, tot ceea ce este aici în prezent - toate acestea sunt dincolo la fel de bine ca și aici.”. 

Pentru aceste motive, Revelația Nașterii, a “Arătării” Domnului trebuie deci înțeleasă și sub aspectul de descoperire a Divinităţii prin Creaţie în Clipă

 (Privirea Creației, a noastră, din perspectiva Clipei, a Instantaneității, dezcărnează lumea noastră, lasă să se vadă linii de forță și continuități acolo unde vedeam accidente ...), momentul în care Domnul făcând creatura s-a lăsat descoperit de către aceasta, căci, având în vedere că “La început a fost cuvântul și Cuântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1) Nașterea Cuvântului echivalează practic cu rostirea “en arche”: “Să fie lumină” (Fc 1,3), căci “Întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1,3). 

Așa cum “în Geneză nu putem presupune că există un interval de timp între momentul rostirii poruncii “Să fie lumină!” și momentul apariției luminii - “Și a fost lumină.”, lumina fiind totodată și lumina care este azi”, la fel nu putem presupune că in Divinis există un interval de timp între Nașterea Cuvântului prin rostirea Sa la Facerea lumii, prin Arătarea Sa în staulul din Betleem sau chiar momentul acesta.

 (“Să fie lumină. Și a fost lumină.” Conjuncția “și” arată aici simultaneitatea, cauzalitatea directă și i-mediată între poruncă și în-ființarea rezultatului. Chiar și în definiția de dicționar (DEX 98) se menționează că “În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor: Și a plecat fiul de împărat mai departe.” Or, cum nu putem găsi vreo diferențiere in substantia intre lumina ivită ca urmare directă a poruncii Divine și lumina pe care o văd acum, iar continuitatea poate fi concepută doar ca o legătură directă între momentul A și momentul B, fără niciun hiatus între ele, implică direct că și momentul A continuă, coexistă cu momentul B, subzistă deci în prezent: fapt ce semnifică “maturarea cauzei [apărute în] trecut în efectul [manifestat în] prezent” , cum spune AKC.

 Acesta trebuie să fie motivul pentru care în tot Capitolului I al Facerii (Facerea lumii și a omului), începând cu Verstul 3, fiecare verset începe cu conjuncția “ȘI”, fiind o indicație precisă a faptului că in Divinis lumea (universul) este creată ACUM.)  Pentru acest motiv Isaia spune (60, 1 și 20): 

Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit! (…)

Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna nu va mai descreşte; că Domnul va fi pentru tine lumină veşnică (…)”

Iar în Biserică să se cânte:

“Domnul Iisus născându-se din curata Fecioară, toate s-au luminat (…)” 

Lumea întreagă este deci creată în chiar momentul în care aștern pe hârtie aceste rânduri, și astfel Cuvântul este născut prin rostirea “Să fie” și prin Nașterea Fecioarei… chiar acum este Facerea, Crăciunul, și ultimul asfințit de soare tot acum este făcut,  “Lumea fiind reînnoită în fiecare clipă, viața arătându-se mereu nouă”

(Rumi). Chiar în momentul acesta

, și pentru însăși acest motiv cântăm în Biserică de Crăciun:

“Astăzi Fecioara naște pe Făcătorul a toate; peștera aduce Edenul și steaua vestește pe Hristos, Soarele celor din întuneric...”

precum și:

“Fecioara astăzi pe cel mai presus de Ființă naște și pământul peștera celui neapropiat aduce, îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu steaua călătoresc, căci pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai’nainte de veci”

Dealtfel, în mai toate cântecele bisericești dar și în colindele populare autentice, Nașterea are loc în prezent și nu cândva - acum două mii și ceva de ani, la începutul erei noastre, iar toată făptura aduce ASTĂZI - ACUM laudă.

Este evident că pentru autorii cântărilor și colindelor, ca și pentru credinciosul ce se face cutie de rezonanță a acestora, “ACUM-ul în care Dumnezeu creă primul om, ACUM-ul în care  va dispărea ultimul om, și ACUM-ul în care vorbesc, toate sunt identice în Dumnezeu, în care este un singur ACUM … una și aceeași Eternitate… Luați primele cuvinte: “Dar vine ceasul și acum este” (“când adevărații închinatori se vor închina tatălui în duh și Adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește.” - Ioan 4, 23). Cine vrea să se închine Tatălui în Duh și Adevăr trebuie să se fixeze în Eternitate ...”

 (Meister Eckhart)

Și dacă tot vorbim acum despre clipă și ACUM și încep să întrevăd adevăratul sens al acestui cuvânt și anume de etern prezent, mă văd obligat să caut și rădăcinile acestui cuvânt, căci nimic nu poate fi întâmplător. Etimologic vorbind, neaoșul ACUM pare să vină fie din latină (eccum modo › acmu; acesta din urmă ar fi dat acum, prin analogie cu quomodo › cum - DER), fie din greacă (ἀϰόμ - DER). Or, latinescul eccum parcă vine să confirme toate cele de mai sus căci era întrebuințat

(explicațiile au fost luate din studiul “Les emplois de ecce, eccum, eccistum, eccillum chez Plaute” scris de

Hélène Perdicoyianni-Paléologo) fie ca un cuvânt demonstrativ al vorbitorului, vorbitorul folosind eccum pentru a se prezenta el insuși și în același timp pentru a răspunde interlocutorului Său, fie ca o utilizare anaforică - personajul numit cu eccum fiind absent din situația care este enunțată. Dacă vom aminti și despre a doua posibilă sursă etimologică - grecescul - ἀϰόμ, trebuie spus doar că acesta înseamnă Încă. Astfel, că luăm separat sau împreună cele două surse, nu este evident că ACUM este modul

 (latinescul modo este în mod evident românescul mod) în care Vorbitorul Se prezintă El însuși, fiind Absent, dar fiind Încă. 

Mai mult, îmi pun întrebarea dacă nu pot să apropii după o metodă niruktică 

 (În tradiția Hindusă găsim o știință tradițională numită nirukta care cercetează cuvintele nu după legătura sau originea lor etimologică, ci după “consonanța” lor, asemănările sunetelor ce compun cuvintele, sunete a căror importanță în sine am vazut-o mai sus.) neaoșul cuvânt românesc ACUM, întâlnit nu de puține ori și sub forma de AMU, cu sanscritul AUM - [OM], nume al Dumnezeirii cu o tehnică a pronunțării secretă asemenea ebraicului IHVH.  Mai mult, sunetele rezultate în urma citirii sanscritului AUM - [OM] sunt identice cu cele ale cuvântul “Om” găsit în limba română, și care, o altă particularitate foarte interesantă a limbii române, desemnează omul ca “specie”

 (În limba română cuvântul “om” este folosit pentru a desemna în mod egal barbați și femei (fiind doar secundar utilizat și cu sensul de bărbat), în aspectul lor aș putea spune esențial. De aici și expresiile uzitate: “a face pe cineva om”, “a fi om”, “ca omul”.), în fond desemnând omul în aspectul său androginic - predualist, reflexie a Omului Primordial. Astfel, nu devine oare pentru om ACUM-ul o Cale în sine spre Cel ce se prezintă pe El Însuși, Cel ce este Om și Domn, pentru ca omul să devină OM? Cu siguranță că da, și acest lucru pare a fi întărit de faptul că AUM-ul hindus este în același timp “silaba ce exprimă consimțământul, căci pentru a exprima consimțământul se spune: om!” (Chandogya Upanișad I, 1, 8) dar și simbol al Cuvântului universal, de unde AMU-ul românesc poate fi echivalentul Amin-ului din tradițiile semitice, cuvânt care avea atât sensul de “ferm”, “sigur” dar și de “să fie astfel”, “așa să fie”, aceste lucruri însă urmând a le detalia cu altă ocazie.  

Nu putem oare îndrăzni să vedem conceperea Lumii ca “act de fecundare latent în eternitate”, care coincide cu Nașterea eternă a Cuvântului “prin care toate s-au făcut”, Fecioara sub chip de Rug nemistuit de Flăcări și Nașterea Domnului ca eterna rostire din flacără a Cuvântului - a Marelui Nume - Eu sunt Cel ce sunt? 

Cu alte cuvinte, nu este oare un păcat capital să percepem lumea în curgerea ei și nu în instantaneitatea și Eternitatea clipei? Oare nu ăsta este adevăratul păcat al existenței enunțat de cele două hadithuri musulmane: “Tot ce este pe pământ este blestemat în afară de amintirea lui Dumnezeu” și “Nu este păcat mai mare decât existența”, adică “existența luată separat”, în momentul în care este privită în aparenta ei scurgere și “tăindu-i-se rădăcinile plantelor, devine asociațonism (sirk) și în cazurile virulente, chiar idolatrie (kufr).”

Cu siguranță că da. Este motivul pentru care Apostolul Pavel îi întreabă pe Galateni  (4, 9-11): “Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte? Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani? Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit la voi, în zadar”. Cunoașterea lui Dumnezeu va trebui deci să îl ducă pe Cunoscător, deși aflat sub timp, în afara scurgerii timpului, doar așa putând deveni “fii ai lui Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos”.

Desigur, întrebarea legitimă legitimă a celor contemporani apostolului Pavel ca și a noastră ar fi “Cum “să nu ținem zile și luni și timpuri și ani” atâta vreme cât, în mod evident, suntem în și sub timp?”. Practic, Arătarea Domnului prin Naștere îi așează credinciosului primul pas pe cale odată cu prima mare întrebare: cum se poate raporta el la Dumnezeu, din perspectiva raportului celui aflat sub timp la Cel Etern, și mai ales cum el, trecător și imperfect să devină fiu al lui Dumnezeu, Hristos - Om universal. Această quest-iune fundamentală, începutul și, în același timp, cheia de boltă a oricărei “căutări” spirituale, este momentul întrezăririi fulgerului care presimți că arde tot în jur și te face să constați, asemenea Sf. Augustin: “Priveam aceste lucruri de sub Tine, și am văzut că nici sunt, nici nu sunt. Ele au o existență (esse) pentru că, vin de la Tine, și totuși nicio existență, pentru că nu sunt ceea ce Tu ești.”

Răspunsul ne este dat tot de Tradiție, care ne transmite prin iconografia, imnurile și colindele ortodoxe că Nașterea Domnului are loc într-o peșteră, deși nicăieri în evanghelii nu este menționat acest lucru. Să fie oare asta o scăpare, un element de folklor, așa cum e înțeles azi?

 Ce este această peșteră care “cer fiind”  îl primește pe Cuvântul, dacă nu “inima” lumii și a fiecărui credincios în parte.

Pentru a găsi un suport doctrinare intuiției noastre va trebui să căutăm spre doctrinele orientale, Rene Guenon în “Simboluri ale Științei sacre” menționând referitor la acest subiect că “guha în sanscrită desemnează în general o grotă dar se aplică ca atare și inimii înseși”, acest cuvânt fiind derivat din guh, al cărui sens este de “a acoperi” sau “a ascunde”, de unde a rezultat gupta, echivalentul grecescului Kryptos, toate aceste idei fiind raportate la centru, punctul cel mai lăuntric și în consecință cel mai ascuns” el referindu-se “ și la secretul inițiatic, considerat fie în sine însuși, fie ca simbolizând locul în care se săvârșește inițierea.”

Astfel conform tradiției hinduse ceea ce se ascunde în “grota inimii” este însuși principiul ființei - principiu aflat obligatoriu în afara timpului și care este pentru ființă o virtualitate a dezvoltării sale spirituale, aceeași grotă fiind locul nașterii lui Avatara dar și locul celei de-a doua nașteri a ființei insăși. Domnul Guenon citează în acest sens un text din Katha Upanișad: “Să știi că acest Agni, care este fundamentul lumii veșnice (principiale) și prin care aceasta poate fi atinsă, e ascuns în grota inimii”, alt text Upanișadic menționând că “principiul care rezidă în “centrul ființei” este mai mic decât un bob de orez, mai mic decât un bob de muștar, mai mic decât un bob de mei, mai mic decât germenele din bobul de mei” și în același timp “mai mare decât pământul, mai mare decât atmosfera, mai mare decât cerul, mai mare decât toate lumile împreună”.

Vom aminti că în biserică, altarul însuși simbolizează în mod direct atât peștera nașterii Domnului, mormântul Acestuia dar și inima credinciosului, fapt ce trebuie să ne facă să înțelegem că nașterea (dar și învierea) Domnului pot avea loc (cu sensul de loka) doar în inima credinciosului, motiv pentru care apostolul Pavel spune în efesenilor (1, 17,18):

“Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere,

Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi (…)”.

Deci eterna naștere a Domnului poate fi văzută doar cu Ochii Inimii, care se identifică cu Dumnezeu, cu Intelectul, omul în căutarea lui Dumnezeu trebuind să “coboare” în inima sa pentru a regăsi Paradisul pierdut și, găsindu-L ca magii pe pruncul Iisus să aflăm poarta și calea spre Răsăritul cel de sus ce duce la Înfierea și apoi Îndumnezeirea noastră, pentru ca apoi să spunem ca al-Hallaj:

“Mi-am văzut Domnul cu ochiul inimii.

L-am întrebat cine ești? Și mi-a răspuns: Tu!”

Să ne ajute Domnul să putem vedea cu ochii inimii Arătarea Adevărului - Nașterea Domnului, pentru a putea găsi prin El  și calea către El!

3. Aflarea Căii