Câteva considerații istorice privitoare la Crăciun

Căutând în mai multe surse nu putem să nu evidențiem faptul că “oricât ni s-ar părea de ciudat, sărbătoarea Crăciunului - naşterea lui Isus - a fost ignorată de creştinii din primele trei veacuri” și asta pentru simplul motiv că pentru creștinii din primele secole “adevărata naştere este naşterea cerească, marea, unica sărbătoare a începuturilor Bisericii fiind Paştele, altfel spus, comemorarea răstignirii, morţii şi Învierii”, cu alte cuvinte momentul începând cu care în biserica primară, prin împărtășirea cu sfintele taine în joia mare credinciosul putea deveni una cu Domnul său - adevărata naștere fiind cea de sus: “Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” (In. 3,3) și “Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. “ (In. 3,5)

Studiind sursele biblice, descoperim o unică referință în Evanghelia lui Luca (Lc. 2,8) care menționează faptul că „evenimentul” a avut loc cel mai probabil în anotimpul cald din Palestina, “undeva între aprilie şi noiembrie, dată fiind prezenţa păstorilor pe câmp la miez de noapte”, însă, având în vedere că perspectiva părinților bisericii nu putea fi una istorică, ci una atemporală și supratemporală, în niciun moment elementul hotărâtor în stabilirea acestei date nu a fost căutarea datei exacte în scurgerea timpului, cii a momentului potrivit pentru credincios în urcușul său spiritual.

Iată de ce, având în vedere imposibilitatea stabilirii unei date precise, în cadrul bisericii primare au avut loc discuții referitoare la stabilirea unei date pentru celebrarea Nașterii Domnului și așa cum vom vedea, toate variantele propuse până în anul 325, data Sinodului de la Niceea, au fost bazate pe ceea ce se numește în teologia modernă “analogii interpretative”, în fapt bazându-se pe aspecte simbolice, dar și de “iconomie” a realizării, a îndumnezeirii.

Una din aceste propuneri a fost „computus-ul pascal” din 243, în care era menţionată data de 28 martie, și asta plecând de la sugestia lui Malachia 3,20 (וְזָרְחָה לָכֶם יִרְאֵי שְׁמִי שֶׁמֶשׁ צְדָקָה וּמַרְפֵּא בִּכְנָפֶיהָ וִיצָאתֶם וּפִשְׁתֶּם כְּעֶגְלֵי מַרְבֵּק׃ - Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele lui şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.), unde “răsăritul cel de sus”, Iisus este numit Soarele Dreptății. De la această proorocie s-a făcut legătură cu cosmogonia biblică, revenindu-se la studiul Genezei, unde se spune că Dumnezeu a separat lumina de întuneric, cele două „jumătăţi” fiind egale, motiv pentru care s-a stabilit ca sărbătorire a nașterii momentul când „Lumina” este egală cu „întunericul” și anume la echinoxul de primăvară, care după calendarul roman pica pe 25 martie. 

Biserica primară s-a menținut strict de cuvântul evangheliei, și a pus accentul pe nașterea de sus (in 3.3-5) în fața nașterii cu trupul, motiv pentru care la începuturile bisericii s-a considerat că “dumnezeirea lui Isus nu s-a manifestat efectiv şi plenar decât în momentul botezului săvârşit în apele Iordanului de către Ioan Botezătorul (epifania)”, motiv pentru care în primele 4 secole Nașterea era sărbătorită odată cu Botezul, accentul fiind pus pe cel de-al doilea, ca având o mai mare importanță în viața credinciosului.

“Prima menţiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus, la Alexandria, se află în Stromatele lui Clement (I,21,146,1). La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide. Trebuie amintit că, pentru Basilide şi discipolii săi, venirea în trup a lui Isus, încarnarea efectivă nu joacă un rol important în mântuire, aceasta fiind socotită ca rezultatul unui proces pur spiritual, interior. Basilide sărbătorea pe 6 ianuarie epiphaneia, manifestarea lui Cristos în lumea pământească, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Nu era vorba despre naşterea lui Isus din Maria Fecioară. Gnosticii au ales data respectivă din motive polemice, pentru a contracara un cult păgân: fie al lui Dionysos, fie al lui Eon, cel născut din fecioara Core, fie al lui Osiris. În noaptea de 6 ianuarie, se spune, apele Nilului primeau o putere miraculoasă extraordinară de la aceste zeităţi. Deşi întemeiată de eretici, sărbătoarea Epifaniei (6 ianuarie) a fost preluată de majoritatea bisericilor din Orient. Numai că acestea nu se limitau la comemorarea botezului Mântuitorului, ci au extins sensul sărbătorii integrând în ea şi comemorarea naşterii Lui, venirea magilor şi nunta de la Cana. Prin urmare, până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, laolaltă cu data epifaniei.”

Prima mențiune a datelor pe care le cunoaștem în ziua de azi pare a fi fost facută de Iulius Africanul, care într-un pasaj din Cronografie, propune ziua de 25 decembrie, plecând de la premisa că 25 martie ar fi data conceperii lui Isus (Bunavestire) însă aniversarea oficială a naşterii lui Isus pe 25 decembrie “apare, pentru prima dată, la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de către creştinism a marii sărbători mitraice a Soarelui

, pe de altă parte, condamnarea învăţăturii lui Arie, la Sinodul de la Niceea. Anatemizând arianismul, care Îl subordona pe Cristos Tatălui, considerându-L creat, Sinodul a tranşat şi asupra chestiunii îndumnezeirii lui Cristos, distingând net Întruparea de Epifanie. Prin urmare, cele două momente din viaţa Mântuitorului, fiecare cu un sens teologic diferit, trebuiau comemorate separat. Faptul că ambele continuau să fie comemorate pe 6 ianuarie risca să prelungească un amalgam primejdios. Data Crăciunului s-a suprapus aşadar, din raţiuni deopotrivă teologice şi politice, peste data sărbătoririi lui Sol invictus (celebrat după calendarul stabilit de Julius Caesar).”

 motiv pentru care în anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca fiind data oficială a naşterii lui Iisus Hristos, iar cinci ani mai târziu, în 325, primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, a consfințit definitiv semnificaţia zilei de 25 decembrie la îndemnul părinților bisericii, înlocuind sărbătorile “păgâne” cu o sărbătoare creștină a luminii.

Într-un proces lent Sărbătoarea Nașterii de Sărbătoarea Arătării Domnului (sau Botezului domnului) s-au despărțit, una fiind pe 25 Decembrie iar cea de-a doua pe 6 Ianuarie, dar fiind în fapt aceeași Sărbătoare a Nașterii Soarelui (a Soarelui Răsare) cu cele două date de sărbătorire a acesteia, respectiv 6 Ianuarie și mai apoi 25 Decembrie și asta pentru simplul motiv că pentru creștini solstițiul vine în chiar momentul în care Dumnezeu se sălăsluiește între Oameni (la Crăciun) și întru Oameni (la Bobotează), iar Lumina cea adevărată luminează întreaga lume cu razele bunei vestiri astfel cum lumina Soarelui sporește de la o zi la alta. Astfel, Lumina cea adevărată luminează întreaga lume cu razele bunei vestiri astfel cum lumina Soarelui sporește de la o zi la alta. 

Iată cum odată cu generalizarea sărbătorii individualizate a Nașterii Domnului - Dies Natalis, Nativitas Domini, Christi Natalis - la 25 decembrie in Bisericile din tot Imperiul Roman din a doua jumatate a secolului al IV-lea si in secolul al V-lea, prima mare sarbatoare bisericeasca a anului se muta de la 6 ianuarie la 25 decembrie, luand cu ea si atributele de An Nou, "Craciunul fiind socotit in popor drept An Nou - pana astazi, - având unele caractere ce amintesc in chipul cel mai evident de "Kalendae Januariae".

Munții sunt realizarea descendentă a tăcerii...

Muntii sunt realizarea descendenta a tacerii spunea VL. Nu pot sa nu pun aceasta afirmatiune in raport cu episodul evanghelic in care IH a fost întrebat de Pilat "Ce este adevarul?", întrebare La care a primit ca răspuns Tacerea! In general S-a interpretat acest fapt in sensul ca nu a primit un răspuns deoarece a pus întrebarea greşit, neintreband "Cine este Adevarul?". Cred totuşi ca nu este o lipsa de răspuns La o întrebare prost pusă ci un răspuns complet La o întrebare fundameentala pentru cel pornit pe cale: răspunsul Domnului este evident: Adevarul este Tacerea! Este Motivul pentru care cred ca VL a spus implicit ca Muntii sunt si realizarea descendenta a Adevarului si, paradoxal, sub aspectul lor axial, sunt implicit simbol al logosului ! Logosul sub aspectul Tacerii - supremul paradox - Avatara! Caci Cuvantul Lui Dumnezeu este Tacere in lume. Este si motivul Pt care in unele biserici după citirea evangheliei se pastreaza un moment de tăcere: Cuvantul Domnului are ca reflex in lume Tacerea. Revenind La munţi: Nu oare pentru acest motiv găsim in Bucegi un munte cu numele Omu??? Sa fie o alta întâmplare ca si întrebarea "gresita" a lui Pilat?

Pentru acest motiv explicatia ştiinţifică a generarii muntilor - prin incretire sau acumlare vulcanica, adică prin cumulare a unor forte telurice, inferioare ce creează un debuseu vertical, este doar reflexul generarii lor principiale: in realitate varful muntelui nu este un accident, ci este însuşi principiul de individuatie al întregului munte, este motivul fiintarii lui, este acel Sa fie/ Kuun care determina incretire masei telurice amorfe, este nama care determina o rupa in prakriti... Si toate astea pentru un singur motiv: inferiorul nu poate crea superiorul, căci nici onacumulare cantitativa nu generează un spor calitativa. Din aceasta cauza Vârful Tacere este cel ce invoca, suscita materia, el creează, realizeaza descendent Muntele! Este motivul Pt care vârful si nu baza da numele muntelui, îl numeşte.  De ce dealurile nu au decât arareori nume? Pentru ca nu sunt decât nişte ecouri, reverberatii ale unor varfuri, încercări si pregatiri nedesavarsite de varfuri!

Sub acest aspect cred ca si o activitate absolut profana ca ski-ul poate fi reconsiderata: serpuirea in jurul axului Muntelui in "cristiane" inchipuie incolacirea serpilor in jurul caduceului lui Hermes - axul Muntelui Tacere ordoneaza miscarile haotice ale omului in lume in spire, ASA cum si caduceul obliga serpii sa se verticalizeze. Mai mult, vultele schiorului inchipuie in mod evident mişcarea vibratorie a Vortexului Sferic Universal in jurul Axului, care e dreapta descrisă de centrul Logos in mişcarea sa deasupra apelor informale, văzut ca loc geometric al tuturor posibilitatilor de manifestare.

Mai mult, serpuirile schioruluivpe partie sunt definite de punctul determinat de batul schiorului in centrul acestora. Iar simplul bat de schi devine substitut dublat (ca orice reflexie a unui principiu in lume) al caduceului... De altfel, in momentul "punctarii" cu batul in zapada si respiratia este centralizata - oprită, suspendată între inspir si expir. Chiar si poziţia corpului descrie o cruce, ceea ce arată ca chiar fără sa o ştie schiorul a fost deja crucificat pe Muntele Logos! Totul devine centru, punct... Vârf de munte! E doar o iluzie coborarea... De fapt e o serpuire spre vârful Muntelui ascuns in cel mai secret loc al inimii noastre...     

Pe malul mării

Pe malul mării: după câteva zile de mare agitată, privesc în larg şi realizez că tocmai s-a spulberat un alt clişeu - asocierea dintre mare şi nelinişte, zbucium, frământare.
În realitate, marea este o baltire informă, fără nelinişti sau tendinţe expansive, căci doar reprezintă cel mai bine prakrity, substanţa primordială, care în sine are potenţialităţi şi tendinţe dar care pot fi actualizate numai de un element superior: vântul, suflul, deci prana, modul în care atma (spiritul) se "manifestă" - de fapt vehiculează parfumul amintirii sale.
În mod cert, chiar şi dpdv al fizicii, vântul crează neliniştea şi chiar învolburarea mării, ceea ce m-a contrariat la început, căci, vorbind a la legere, suntem obişnuiţi să asimilăm prezenţa unui element superior, cum e vântul-suflu, unei stări de pace şi linişte, ca şi cum asta ar fi dobândită şi la îndemâna noastră în asta lume ca o cafea într-un hotel all inclusive... Nu, din păcate nu e cazul, şi e motivul pt care elementul din care suntem făcuţi şi ne reprezintă cel mai bine, apa, reacţionează violent la contactul cu vântul ca reflex imediat şi prezenţă a duhului. De unde valurile, tremurul, zgomotul asurzitor în faţa prezenţei elementului superior. 
În Geneză se spune că "duhul se plimba deasupra apelor" - acum realizez că nu a fost un "procedeu" calm, ci ca orice rupere a fost  un moment violent, apele au devenind brusc agitate, tumultuoase chiar în momentul întâlnirii cu elementul superior, din această agitaţie desfăcându-se lumea, pe care Dumnezeu a văzut că e "khalos" - buna şi frumoasă. Aşa, din unitatea de nezdruncinat a mării, sub efectul vântului ieşi unicitatea fiecărui val în parte, a fiecărei lumi în parte, căci dacă plinătatea ţine de unitate, frumuseţea trebuie să fie de partea unicităţii.

În mod cert frumuseţea impune, în mod absolut prezenţa elementului superior: ce ar fi marea fără valuri peste care să strălucească soarele - un ocean de întuneric. D-asta şi în mitologia greacă, frumuseţea - Afrodita, apare tot intru început din spuma mării (chiar înaintea lui Zeus) apărută din învolburarea prilejuită de căderea falusului lui Uranos în mare...tot în mare.
Încep să fiu convins că şi în realizarea lui Magnum Opus compostul trebuie să fie omogenizat, amestecat violent la începutul operei de către măiestru, abia apoi urmând să fie începută cu delicateţe, fără focuri violente, opera la negru, la alb, la roşu. La fel şi cu miniera  din noi: înaintea începutului oricărei ascensiuni este aproape necesar un cataclism, o ruptură din inerţiile, din băltirile noastre, iar dacă nu vine de la sine, cataclismul trebuie provocat...dar asta numai în prezenţa şi sub efectul direct al unui element superior. Uşor de zis, greu de făcut... Mai întâi cum să-ţi dai seama de prezenţa elementului superior, cum să îl invoci atâta vreme cât nu avem calificarea necesară? Poate asimţirea cerului, invocarea acestuia printr-o simplă privire. Exemplu: înot; în toate stilurile de înnot, capul stă în submersie, corpul drept, orizontal, dar sub luciul apei. Privirea înotătorului aţintită spre abisuri - de unde şi o angoasă teribilă data de faptul că "survolezi" permanent borborosul. În toată această operaţiune sunt necesare trei lucruri: ştiinţa (înotului), speranţa găsirii unui liman şi invocarea cerului - privirea aţintită spre zenit (sau măcar spre orizont) şi captarea scurtă, precisă că o înepătură de ac, a aerului, dobândirea Suflului. Abia apoi vine că o necesitate efortul bine dozat, răbdarea, şi încercarea de a urma o cale cât mai dreaptă spre malul căutat... această privire, această gura mica de aer luată cu violenţă (că şi împăraţia cerurilor care se iar cu asalt) face că un corp făcut 80% din apă şi restul pământ să nu fie înghiţit de marea de ape...iar dacă malul la care înotăm şi spre care, periodic, aruncam către o privire, e unul al unui munte care iese din ape (cum sunt insulele greceşti), atunci va trebui să ne propunem să înotăm până în vârful muntelui - căci de la distanţe mari de ţărm, din mijlocul apelor acesta nu se vede.
Să încercăm deci să spargem inerţiile şi băltirile noastre psihice pt a ne integra în mările de pe vârfurile munţilor!