3. Aflarea Căii
Arătarea Domnului - arătare a Cunoașterii
Spuneam în altă parte că în primele secole creștinii sărbătoreau Arătarea Domnului într-o singură sărbătoare, deodată fiind celebrate atât Nașterea cât și Botezul Domnului, sărbătoare în care prima aspectul de Arătare a Divinității - mai întâi, în lume ca prunc - când este sărbătorită arătarea naturii umane a Domnului (motiv pentru care este o sărbătoare a întregii creații) și mai apoi pentru lume în momentul Botezului, când S-a dezvăluit natura divină a acestuia (Mt. 3, 17): ”Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit". În cele ce urmează o să încercăm să vedem care este, sau poate care ar trebui să fie, sensul acestor sărbători în iconomia vieții creștinului de azi din perspectiva experienței și doctrinei primilor creștini.
Lumea, Creația toată, este născută din Iubirea, din Îndurarea
(de remarcat că aceasta este în perfect acord cu concepția iudaică potrivt căreia aspectul de îndurare premerge in Divinis pe cel de rigoare; în doctrina kabbalei, sefira Hessed (Îndurarea) vine dinspre partea Tatălui (Hochmach), și este anterioară (în măsura în care se poate discuta la acest nivel de anterioritate) sefirei Din (Rigoarea), Hessed fiind dragostea lui Dumnezeu care a creeat lumea precedându-i Rigorea. De asemenea, Îndurarea este privită ca fiind brațul drept al lui Dumnezeu, iar Legea fiind brațul stâng, perspectivă ce confirmă complementaritatea Domnului Iisus cu Legea “Veche” a lui Israel, și evidenta Sa superioritate și preeminență asupra acesteia: “Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.” (In. 4,23); “ Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor (căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, şi să nu se zică după rânduiala lui Aaron?” (Ep. Evr. 7,11) dar și Ep. Gal. 3, 17. “Aceasta zic dar: Un testament întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu desfiinţează Legea, care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze făgăduinţa.”
Pe de altă parte, în Creație aspectul de rigoare este cel ce vine înaintea Îndurarea Sale, fiind “transformată în “recipient” al !ndurării și apare în Creața distinctă, ca “Măsură” a limitelor existențiale, plecând de la determinarea lor primă până la suprimare în Infinit. Îndurarea, în virtutea Nelimtării sale, deschide creatul fără limite definite, până la plenitutea măsurii sale, în timp ce condițiile existențiale nu încetează să fie aduse la îndeplinire de Rigoare”.) lui Dumnezeu, însă ea se manifestă, se arată Sieși prin limitele temporale și spațiale inerente acesteia, ambele reflectări directe ale aspectului de Rigoare Divină. Însă, cum în infinitatea Divină nu pot exista “limite eterne” (contradicție în sine ce arată imposibilitatea ontică a unei asemenea “realități”, a ideii de perpetuitate, și nicicum de eternitate, a unei forme), Dumnezeu își limitează “limitele” prin “pedeapsa” pentru “păcatul originar” - mâncarea fructului cunoașterii Binelui și Răului, deci descoperirea dualității și învăluirea în dualitate în definitiv a Lumii manifestate - prin moarte, ultim aspect al Rigorii divine - “care în definitiv, nu tinde decât să dizolve tot ce, din creat, prin limitările sale naturale, se opune Îndurării infinite”, Rigoarea lui Dumnezeu negând tot ceea ce nu este El, negând negarea singurului Real, motiv pentru care “Rigoarea nu este, așadar, decât Îndurare în măsura în care se manifestă sub aparență negativă”.
Din această perspectivă este extrem de important de văzut că toate sărbătorile din timpul postului crăciunului precum și evangheliile citite în liturghii (vindecări, iertări etc) ne dezvăluie aspectul de îndurare al lui Dumnezeu manifestată în mijlocul “locului Rigorii”
(Aspectul de Rigoare al Lumii în care se coboară Domnul apare evident în personajul lui Irod și în uciderea pruncilor la ordinul acestuia, pe când Îndurarea se arată prin Magi, păstori etc.,) - lumea creată, căci Kabbala spune explicit că: “acolo unde este Rigoare, este de asemenea și Îndurare, și acolo unde este Îndurare este, de asemenea și rigoare”, îndurare ce culminează cu arătarea divinității printre oameni în trup de om, înomenirea lui Dumnezeu la Crăciun și mai apoi cu arătarea Adeărului la Botez.
“Astăzi naște fecioara pe Făcătorul (aspect al Îndurării) a toate.”
“Astăzi se naște din fecioară Cela ce are în mână toată făptura (aspect al Rigorii)”
Astfel, cel ce a turnat Îndurarea Domnului în Rigoarea Sa, fiind Făcătorul a toate și cel ce are în mână toată făptura, se coboară El însuși ca îndurare în lumea Rigorii, pentru a aduce pentru această parte a omenirii Îndurarea Îndumnezeirii prin Cunoaștere dar și rigoarea Căii strâmte, care-l va face pe credincios să fie “Una cu Domnul”
(Ioan 17 19-23: 19 Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.
20.Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,
21.Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
22.Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:
23.Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.), să asume Rigoarea prin Îndurare urcând cu Domnul pe Cruce, Coborând în mormânt spre Înviere, pentru ca și “aceştia în Noi să fie una”, căci “creînd lumea, Dumnezeu nu o separă de El prin Rigoarea Sa decât pentru a o uni prin Îndurarea Sa”.
Efectul direct al Indurării
(Astfel Crăciunul este sărbătoarea Îndurării lui Dumnezeu, care a creat lumea prin Adevărul Său (Eu sunt Calea, Adevărul și Viața), motiv pentru care găsim în mai toată lumea creștină obiceiul oferirii de daruri, mai întâi cu ocazia prăznuirii Sfântului Nicolae, iar mai apoi ca
Adevărul a venit, umbra a trecut,
Si Dzeu oamneilor din Feciaoara s-a aratat
Cel ce a luat chip precum suntem noi și a Indumnezeit trupul
Pt aceasta Adam se innoieste impreuna cu Eva strigând,
Pe pământ Bună Voirea (Îndurarea) s-a arătat ca să mântuiască neamul nostru!) acestei înomeniri, al Nașterii Domnului, așa cum o arată sărbătorile din perioada alchionică, este primirea Botezului cu apă de la Ioan - respectiv a câștigării stării de om perfect, punct din care, fără nicio legătură temporală cu firul istorisirii biblice a Nașterii, dar cu importanță în economia devenirii spirituale, omul devine calificat pentru obținerea cunoașterii și a “slobozirii” (în mod evident echivalent direct al eliberării) de către bătrânul Simeon, iar mai apoi de către ucenici și urmașii lor prin aflarea Adevărului și partciparea la Masa Domnului spre Unire într-un duh.
Din această perspectivă, dintre toate sărbătorile de peste an, nicăieri accentul nu este pus mai puternic pe Cunoașterea prin Revelație ca manifestare a Îndurării divine ca în această perioadă, Troparul cântat de Crăciun spunând explicit:
“Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștiței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui Dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus”, a aflării Adevărului în urma căruia “Zidul cel despărțitor acum cade; Sabia cea de foc se depărtează”.
Pregătirea pentru primirea Revelației apare într-un calendar vechi bisericesc (în data de 15 Noiembrie) ca rost al postului Crăciunului,făcându-se o paralelă între postul creștinului în așteptarea Nașterii Domnului cu postul lui Moise înaintea primirii revelației de pe muntele Horeb
(Ieșire 34, 28: Moise a stat acolo la Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi nici pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut. Şi a scris Moise pe table cuvintele legământului: cele zece porunci.). Dealtfel această apropiere este în mod expres menționată și în cântările din ritul Ortodox, unde la Utrenie se spune:
“Purtat-a pe Cuvântul Sfințitul pântece, cel limpede închipuit în rugul cel nears, pe Dumnezeu cel amestecat cu chip omenesc…”.
Nașterea Domnului este deci privită eminamente ca o Revelație, putând fi comparată atât cu primirea primelor Table pe muntele Horeb de către Moise, cât și cu momentul în care Profetului Muhamad a început a i se revela Coranul
(Cea mai importantă sărbătoare în Islam, pregătită de către credincioși cu un post foarte aspru - Ramadanul. Vom reveni asupra acestei chestiuni.), dar și cu cel al rostirii Marelui Nume (IHVH - Eu sunt Cel ce sunt), căci așa cum lui Moise “i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia”, pentru creștin rugul cel nears este identificat de Sfinții Părinți (căci asemănare in Divinis este identitate) cu Sfințitul pântece al Mariei
(Domnul Florin Mihăescu spune referitor la acest moment că “Rugul care arde, dar nu se mistuie e un simbol al Sfântului Duh, al energiei Divine increate care se manifestă ca energie creată (prin intermediul unui înger). Rugul în sine este un receptacol, aici al focului, motiv pentru care el va deveni și un simbol al Feciaorei Maria, care a fost vizitată de Sf. Duh și L-a zămislit pe Iisus” (SSITC - PI - I pag 24)):
“Că mitrasul tău scaun s-a făcut, şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat” (sf Vasile cel Mare)
Asemănarea rugului aprins din vechiul testament cu pântecele Mariei îl obligă pe creștin să L vadă pe IHVH prin și în Domnul Iisus
(Trebuie subliniat că IHVH este Numele Dumnezeirii, al Esenței Divine și nu al Dumnezeului Tatăl, astfel că aceasta nu duce la identificarea lui Dumnezeu Tatăl cu Dumnezeu Fiul și o “confuzionare” a Persoanelor Divine înlăuntrul Treimii, ci o Unire a Acestora în Esență, în Dumnezeire, “într-Unul Dumnezeu”, așa cum creștinii trebuie să devina Una în Domnul Iisus. (In 17, 21: “Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”) sub aspectul Eternității dar și ca și cale de raportare a omului la Divinitate prin CLIPĂ, căci “Iisus IHȘUH prin puterea focului Său a eliberat pe adevăratul IHVH, devenit prizonierul demonului colectiv al Israelului decăzut, pe care dealtminteri Iisus îl desemna ca “Stăpânul acestei Lumi” (princeps hujus mundi)”
(Vasile Lovinescu 15 Mai 1965 - Însemnări inițiatice.)
Esențial în acest context este de observat că dacă din rugul nemistuit de foc văzut de către Moise, Domnul îi arăta acestuia calea către ieșirea din robia egipteană (Ieș. Cap. 3) iar cunoașterea Marelui Nume - IHVH - “Eu sunt cel ce este” - este pentru israeliți argumentul eliberării din robie, pentru creștin aflarea Cuvântului ce se arată din “Sfințitul Pântece” este argumentul și Calea către Adevăr și Viată, către Eliberare din existența duală către Unitatea Ființei și chiar dincolo de aceasta.
În acest context trebuie să subliniem fina distincție pe care o face tradiția iudaică între cele 2 revelații ale lui Moise - primele Table și Tablele secundare: Zoharul menționează că primele Table, care “erau lucrul lui Dumnezeu şi scrierea era scrierea lui Dumnezeu” (Ieș. 32, 16), emanau din Arborele vieții, dar că Israelul adorând vițelul de aur “nu a fost vrednic ca să le primească”, motiv pentru care “aprinzându-se de mânie, a aruncat din mâinile sale cele două table şi le-a sfărâmat sub munte”. (Ieș. 33, 19). În locul acestora, Moise, urmând porunca divină, dădu poporului alte Table “care țineau de Arborele Binelui și Răului”, Legea Tablelor fiind formată din porunci pozitive și precepte negative”, dar care nu mai dădeau omului posibillitatea vederii Feței lui Dumnezeu: "Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască" (Ies. 33, 20), ci doar a spatelui Lui, pe când nașterea Domnului și arătarea Lui la Botez au făcut posibilă vederea Feței lui Dumnezeu prin Însuși Domnul Iisus (...).
Pentru acest motiv Kabbala spune că “primele Table erau Lumina și Doctrina lui Mesia, irumperea Mântuirii universale, izvorul vieții eterne pe pământ”
(Omul și Absolutul după doctrina Kabbalei - Leo Schaya, pag. 12-13) motiv pentru care Fecioara este figurată în iconografia ortodoxă în chipul Rugului Aprins, iar Iisus, legea cea nouă, revelează prin însăși înomenirea Lui arătarea a legii primelor table zdorbite de Moise, aducând “lumina Cunoștinței”.
Cuvântul Legii (pierdute pentru necunoașterea și nevrednicia poporului Israelit) devine astfel Legea Cuvântului (pentru cei ce “sunt curați cu inima” și care îl pot vedea pe Dumnezeu) din care “irumpe Mântuirea universală” și care ține de Arborele vieții, arbore prezent și simbolizat dealtfel în fiecare casă de creștin prin bradul de Crăciun. Astfel, dacă “gustarea” de către Adam din arborele Cunoașterii Binelui și Răului a dus la “căderea” sa prin aflarea dualității și prin asta a lumii, revelându-Se Rigoarea Domnului, Arătarea Domnului va da ocazia (posibilitatea) Adam-ului din noi ca prin Cunoaștere să guste din Arborele Vieții, a Cunoașterii Unitive - adevărata “Doctrină a lui Mesia” despre care vorbește Kabbala.
(Va urma)
