Gânduri spre Înviere 2

       Acum, cât suntem în “netimpul” marelui praznic al Învierii mă grăbesc să vin spre voi cu alte câteva gânduri, care, deși incomplet așternute pe hârtie și într-o formă cu totul neșlefuită, sper să fie totuși un punct de sprijin în căutarea Adevărului ce a ieșit din mormânt pentru ca inimile noastre să cucerească Pacea.

Slujba Învierii mi-a adus aminte că Schuon spunea că “rațiunea suficientă a oricărei forme a Revelației constă în a realiza, în modul cel mai amplu posibil, ceea ce constitie chiar rațiunea de a fi a existenței noastre; (…) tradiția va oferi deci, celui ce corespunde prin natura definiției “omului”, mjloacele de realizare a scopului său ultim” scop care este îndumnezeirea: potrivit Sfântului Vasile “omul este o creatură ce a primit porunca să devină Dumnezeu” iar Sf. Chiril al Alexandriei spune că “Dacă Dumnezeu a devenit om, omul a devenit Dumnezeu”.

Pentru creștin Calea spre Îndumnezeire este dată explicit de Domnul Iisus: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Mc. 8, 34) și arată clar două etape majore: lepădarea de sine, pe de o parte, și asumarea Crucii și urmarea Domnului pe de altă parte. 

Mai întâi, lepădarea de sine, care în limbaj monastic este numită “zdrobirea inimii”, este prima “moarte” prin care trebuie să treacă adeptul, care va trebui să-și nimicească sufletul patibil, inima “plină de cele rele”  Aceasta fază a îndumnezeirii are loc mai întâi prin botez, despre care am vorbit în altă parte, dar despre care trebuie totuși să menționăm că nu întâmplător, în primele veacuri creștine, avea loc în chiar noaptea de înviere, motiv pentru care se și cântă în cadrul slujbei pascale ortodoxe: “Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat!”(Galateni 3,27). Aceasta este “haina” despre care vorbește și cântarea din fiecare denie a Săptămânii Patimilor - “Cămara Ta, Mântuitorule meu, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește.”, cântare ce probabil că era destinată în biserica primară “celor chemați”(cei chemați, numiți și catehumeni, sunt cei ce doreau să devină creștini și se pregăteau să primească botezul: “Denumirea de catehumen vine de la verbul grecesc catiheo care înseamnă a răsuna, a vesti ceva de pe un loc înalt, a chema. În Noul Testament acest termen este folosit cu sensul de a învăţa pe altul prin viu grai. În Biserica primară, termenul de catehumeni este folosit, începând cu Tertulian (secolul al II-lea) pentru a-i desemna pe cei care sunt învăţaţi adevărurile de credinţă în vederea botezului. Din secolul al II-lea în Biserică se dezvoltă instituţia catehumenatului, adică împărtăşirea adevărurilor de credinţă celor ce doreau să devină creştini, în mod organizat, înainte de botez. Catehumenatul atinge apogeul în secolul al IV-lea şi începe să dispară spre sfârşitul secolului al V-lea, odată cu generalizarea botezului copiilor. Catehumenii erau primiţi de regulă dintre oamenii liberi, cu ocupaţie onorabilă, iar dintre sclavi cu voia stapânilor lor. Admiterea în catehumenat o aprecia şi aproba episcopul, candidatul fiind prezentat de unul sau mai mulţi credincioşi care garantau pentru el. Dupa ce episcopul îl cerceta asupra vieţii şi dorinţei de a deveni creştin, el facea făgăduinţa de a-şi schimba viaţa. Apoi era consacrat sacramental printr-o rânduială de slujbă numită rânduiala catehumenatului (pastrată şi săvârşită până azi înainte de slujba propriu-zisă a Botezului) prin care era eliberat de sub stăpânirea diavolului şi îşi mărturisea credinţa în Hristos şi dorinţa de unire cu El. După aceea catehumenul era încredinţat unui catehet (învăţător, devenit azi “naș”) care să-l iniţieze în adevărurile de credinţă şi primea dreptul să participe la prima parte a Sfintei Liturghii care, pentru această, se numeşte până azi şi Liturghia catehumenilor. Catehumenatul, care la început dura doar câteva luni, a ajuns ca, pe măsura dezvoltării sale, să se întindă pe o perioadă de doi sau trei ani. Catehumenii erau împărţiţi, în funcţie de etapa în care se aflau, în două, apoi în trei categorii: catehumenii propriu-zişi, energumenii şi fotizumenii (cei pentru luminare). La sfârşitul Liturghiei catehumenilor se făceau rugăciuni speciale pentru fiecare dintre aceste categorii după care părăseau biserica. Până astăzi se păstrează în rânduiala Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite rugăciunea pentru fotizumeni, rostită începând cu mijlocul Postului Mare. La Liturghiile Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare s-a păstrat doar ectenia catehumenilor.”) și care pentru cei deja botezați trebuie să pregătească o “reactualizare” a botezului prin “îngroparea” împreună cu Domnul în Sâmbăta mare. Această “haină”, îmbrăcarea cu Iisus, este cea care-l face pe credincios să asume umanitatea perfectă a Fiului, sfințenia acestuia, pentru a-l face “vrednic” de urcarea pe cruce și învierea Împreună cu acesta într-o nouă umanitate, alta decât “lumea” părăsită deja. Trebuie subliniat că în primele veacuri nu toți cei botezați se și împărtăseau imediat după botez,  ceea ce indică faptul că inițial botezul și împărtășirea cu sfintele taine erau două etape distincte în drumul omului spre desăvârșire.

“Luarea crucii și urmărirea Domnului” de către adept în zilele noastre este limitată în interpretare la sensul de a îndura greutățile vieții cu stoicism (arătăm că învățătura centrală a stoicismului este morala derivată din însăși legile naturii. Acceptarea acestei evidențe compensează durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea și recomandă iubirea față de oricare alte ființe.). Însă Domnul Iisus nu a fost un “stoic”! El, ca om și Dumnezeu a venit nu pentru a dubla sau înlocui normele morale din legea veche - care prescriau în mod explicit o linie comportamentală mundană, ci pentru a “ieși de sub lege” cu sensul de ieșire din lume, căci “Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.” (In. 17, 16). Faptul că această prescripție nu a fost destinată doar apostolilor o întărește explicit Domnul cu aceeași Ocazie spunând: “Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (In. 17, 20-21). Această ieșire din lume are loc prin urcarea pe cruce a adeptului împreună cu Iisus și realizarea tainei sfintei Cruci, care la Înviere se relevă a nu fi doar un mijloc de tortură și o cale spre îndumnezeire. Astfel, dacă “luarea crucii” nu ar fi urmată și de îndemnul expres al Domnului “urmați-Mi Mie!” am putea să rămânem la cele menționate mai sus, respectiv “moartea pentru lume” și asumarea greutăților vieții, dar acestea sunt deja asumate prin botez. Sensul profund al “luării crucii” de către credincios stă de fapt în “urmarea Domnului”, care practic îl obligă acesta ca, nu prin imitare, ci prin identificare cu Domnul să realizeze perfecțiunea Domnului Iisus, sfințenia acestuia, aspect care așa cum am arătat mai sus este simbolizat de brațul orizontal al crucii, dar și universalitatea acestuia prin coființarea cu Acesta “În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins”.

Astfel, “luarea crucii” devine ceea ce Réne Guenon numea “realizarea în sine a Omului Universal” care realizează “comuniunea perfectă a totalității stărilor ființei, armonios și conform ierarhizate în cele două sensuri de amploare (extensiunea individualității integrale) și exaltațiune (vertical, în ierarhia stărilor multiple - corespunzând indifinității posibilităților particlare conținute în Omul Universal)” (Probabil că este însuși motivul pentru care la capătul oricărui mormânt al unui creștin se află o cruce cu numele acestuia, acesta prin credința în Numele Domnului unindu-se cu Iisus, murind pe cruce și înviind odată cu acesta, a devenit Om Universal - adevărat Fiu al lui Dumnezeu, căci “Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. (In. 5, 24)”).

Efectul “luării Crucii” și “urmării Domnului” îl găsim în mod expres enunțat în noaptea de Înviere, când la Liturghie, în loc să fie citite pericope evanghelice legate de învierea arătarea Domnului după înviere, Sfinții părinți ai Bisericii au hotărât să fie citit începutul evangheliei lui Ioan, capitolul I 1 -17, aparent fără legătură (faptică și istorică) cu evenimentul celebrat, unde în versetele 12-14 se spune expres:

“12. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, 

le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu,

13. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, 

ci de la Dumnezeu s-au născut.

14. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, 

slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”

Astfel, în chiar noaptea de Înveiere aflăm că “cei ce l-au primit” și care “cred în numele Lui” Hristosul “le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu”, ceea ce vrea să zică din perspectiva celor spuse mai sus că cei ce “s-au îmbrăcat în Hristos”, cei botezați, au putere, deci au potențial cum s-ar spune în limbaj modern, de a “se face fii ai lui Dumnezeu”, moment în care se șterge orice filiație umană și mundană, căci “nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” asemenea Domnului Iisus. Cheia înțelegerii stă în ultimul verset citat, dar al cărui înțeles este din păcate viciat de o traducere eronată a variantei în română a Bibliei. În greacă, limba originară a noului testament, versetul 14 este: 

“Καὶ ὁ Λόγος σὰρξ ἐγένετο καὶ ἐσκήνωσεν ἐν ἡμῖν, καὶ ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν αὐτοῦ, δόξαν ὡς μονογενοῦς παρὰ πατρός, πλήρης χάριτος καὶ ἀληθείας.” expresia “ἐν ἡμῖν” însemnând literalmente “în noi”. Motivul pentru care cuvântul “ἐν” a fost tradus “între” și nu “în” ne scapă, cert este că în unele variante mai vechi ale Bibliei, precum și în traducerea lui Bartolomeu Anania apare tradus cu “întru”, mult mai apropiat de sensul originar al cuvântului grec. 

Relevant este și faptul că traducerea primă a cuvântului “ἐσκήνωσεν” - ce apare tradus în varianta română a Bibliei cu “s-a sălășluit”, este tabernacol, cuvânt tradus de Dex prin “1. Cort; (spec.) cortul în care erau ținute tablele legii la vechii evrei. 2. Nișă în peretele sanctuarului unei biserici catolice sau cutie de argint de o formă specială, în care se păstrează cuminecătura și unele obiecte de cult.”, astfel că “ἐσκήνωσεν” - tabernacol este în mod evident traducerea cuvântului ebraic “mishkan (משכן)” - Sfânta Sfitelor unde era ținut chivotul legământului, fapt care, așa cum vom vedea, nu este fără importanță.

Revenind la versetul 14 după clarificările de mai sus îl vom citim sub o cu totul altă lumină 

“Şi Cuvântul S-a făcut trup şi [Și-a făcut] tabernacol - Sfânta Sfintelor (S-a sălăşluit) în noi 

(între noi) şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”

Doar în această traducere pot fi înțelese versetele apostolului Pavel “(…)m-a chemat prin Harul Său, să descopere pe Fiul Său în mine (en emoi - apare în textul grecesc si întru - apare în treducerea “oficială”) (…)” (Gal. 1, 16) și  “Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini”. Faptul că Ioan spune că Cuvântul Și-a făcut Sfânta Sfintelor în noi este urmarea firească și directă a faptului că în momentul morții Domnului pe Cruce toți evangheliștii sinoptici spun că 

“Şi catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos.” (Marcu 15, 38), 

astfel dispărând despărțitura ce ținea credinciosul evreu departe de Chivotul Alianței. Ruperea catapetesmei este de fapt sfâșierea voalului ce despărțea Cortul Mărturiei, în care toți aveau acces, de “cortul numit Sfânta Sfintelor” în care “numai arhiereul, odată pe an, și nu fără de sânge” intra. Catapeteasma (voalul) ruptă în două este sfâșierea vălului Mayei pentru cel devenit una cu Iisus Hrsitos, este ruperea iluziei acestei lumi care permite comemplarea Adevărului în sine, în inima credinciosului fără voal sau intermediar, adeptul putând să-și descopere “sămânța” divină sădită în cel mai secret loc al ființei sale. Astfel Hristos “a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său (referitor la suprimarea scrificiului cu sânge de animal, care era obligatoriu în Vechea lege și îl găsim și astăzi în numeroase alte tradiții, Schuon spune că “creștinii sunt astfel “acoperiți” sau protejați prin sacrificiul lui Hrsitos, acesta sintetizând în El Însuși, prin divinitatea Sa, cum am spus, totalitatea ființelor”), şi a dobândit o veşnică răscumpărare.”(citate din capitolul 9 din Epistola după Evrei a Sfântului apostol Pavel), sălășluindu-se în noi, făcând în noi Sfânta Sfintelor. Acesta este ultimul blestem al Legii dezlegat, orice credincios având acces în Sfânta Sfintelor, căci acestea se găsesc chiar înlăuntrul înimii sale, inimă devenită Cer și Tron al Domnului. Toate aceste sunt perfect sintetizate în prima cânatre din slujba învierii (Irmosul Cânării 1 pe glasul 1) din biserica răsăriteană:

“Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! 

Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, 

cei ce cântăm cântare de biruință.”

Omul îndumnezeit este deci cel care reușește să pătrundă în Taina Inimii sale, acolo unde se află ieslea nașterii Domnului, mormântul în care a fost așezat cu trupul, sfânta sfintelor cu Chivotul Alianței dar și scaunul Domnului pe care stă prin Fiul cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, așa cum spune Apostolul Pavel: 

“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă.” Col. 3, 1-3.

Fie ca Domnul să ne dea puterea să găsim unimea întru Treime!

Gânduri spre Înviere

Probabil că cea mai importantă zi pentru realizarea spirituală a oricărui creștin este Marea zi de Vineri, cea din’naintea Învierii Domnului. Această zi era numită în primele secole creștine și Paștele Crucii, și asta nu fără relevanță. Mai întâi, pentru a înțelege Paștele Creștin, trebuie să înțelegem ce era Paștele Iudeu, căci doar nu întâmplător Domnul Iisus a hotărât ca intrarea Sa în Ierusalim să fie cu cinci zile înaintea Paștilor evreiesc

 (Ioan spune “Deci cu șase zile înainte de Paști, Iisus a venit în Betania” (12,1) și că “A doua zi, mulțime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,/ Au luat ramuri de finic și strigau: Osana! (…)” (12, 12-13)), iar ca ceea ce numim “Cina cea de taină” să fie Cina de Paște(Luca spune că ”Şi a trimis (Iisus) pe Petru şi pe Ioan, zicând: Mergeţi şi ne pregătiţi Paştile, ca să mâncăm.” (22,8), Marcu: “Iar în ziua cea dintâi a Azimilor, când jertfeau Paştile, ucenicii Lui L-au întrebat: Unde voieşti să gătim, ca să mănânci Paştile?” (14,12), și Matei întărește același fapt: “În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?”. Această precizare este necesară în contextul în care există păreri conform cărora Cina cea de taină nu ar fi avut loc în seara de Paște Evreiesc, ci cu o zi înainte, și asta doar pentru a justifica folosirea pâinii dospite și nu a azimei în împărtășania din ritul Ortodox. Pentru a clarifica orice posibilă neînțelegere, vom aminti doar că Sinaxarul ce se citește la Denia de Joi se spune: Paștile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertefească și Paștile nostru Hristos”).

Paștele evereiesc, respectiv Sărbătoarea Azimelor şi cea a Paştelui, celebrate împreună, au fost iniţial două sărbători distincte. Prima era legată de riturile religioase care se celebrau primăvara la culesul primelor recolte. În Orientul Antic era convingerea generală că aluatul însemna degradare care aducea cu sine o anumită impuritate; de aici folosirea rituală a pâinii azime, nedospite.

Paştele era legat de ieşirea din Egipt. Cu acest prilej evreii, grăbiţi, căci trebuiau să fugă, nu au avut timp să lase să dospească aluatul pentru pâinea de trebuinţă pentru drum. Astfel cele două sărbători s-au comasat; cu Paştele începe sărbătoarea Azimelor care ţine opt zile. Ambele sărbători au fost legate de evenimentul ieşirii din Egipt, care a însemnat începutul istoriei religioase a poporului lui Dumnezeu. Era un memorial, adică o repetare în prezent, pentru toate generaţiile, a intervenţiei prin care în trecut Dumnezeu a salvat poporul său. Aşa se explică importanţa care se acordă în pregătirea şi celebrarea acestei sărbători. Pregătirea revine în primul rând gospodinei, care trebuie să spele cu grijă toate ustensilele bucătăriei spre a îndepărta de pe ele orice urmă de fermenţi (ceea ce ne aminteşte de spolocania pe care o făceau bunicile noastre odinioară la începutul Postului Mare) şi să pregătească făina din care vor face pâinea nedospită.

În seara zilei de 14 Nisan, după apusul soarelui, la sinagogă sunt rostite rugăciunile rituale cuprinzând psalmi şi imnuri ce amintesc de eliberarea din robia Egiptului. După ceremoniile de la sinagogă, urmează în case Cina Pascală. Ea se desfăşoară după un ritual (Seder) consacrat printr-o tradiţie extrem de lungă şi care, în esenţă, e aceeaşi de pe vremea lui Isus; cu singura deosebire că nu mai este sacrificat mielul, de vreme ce templul nu mai există.

Astfel, dacă paștele evereiesc este “trecerea peste” poporul evreu a molimelor ce au lovit pe egipteni și ieșirea din sclavia egipteană, paștele instituit de Domnul Iisus are o cu totul altă dimensiune, este “trecerea peste” cel care Îl cunoaște a morții și ieșirea din lume a acestuia, pentru “desăvârșirea în unime” (In 17,23), cu alte cuvinte înDumnezeirea și trecerea de la omul perfect - omul Sfânt (ce putea fi atins prin respectarea legii) - la Omul Universal. Acest lucru reiese ca uleiul la suprafața apei din evangheliile rânduite a fi citite la slujba deniilor de joi seara.

Astfel, deloc întâmplător, prima evanghelie citită din cele “12” care sunt rânduite a fi citite, este cea de la Ioan, capitolele 13-17 integral, fragment care este destinat pentru a  arăta calea de urmat spre Îndumnezeire (In 14, 4-6) și a aduce Pace credinciosului (In 16, 33) - zicând “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (14, 27).

În mod cert în aceste fragmente se găsește quintesența învățăturii Hristice, cea care dă sens sacrificiului Domnului Iisus, și care constituie “moștenirea” acestuia. Este și motivul pentru care Iuda Iscarioteanul, cel care asemenea lumii nu L-a cunoscut pe Iisus, nu putea avea parte de această învățătură, deși asistase și a și luat noua jertfă de pâine și vin instituită de Domnul Iisus, Ioan menționând în mod expres că “și când a ieșit el (Iuda), Iisus a spus”, urmând întreaga “cuvântare de despărțire” cum este numită în Evanghelie.

Mai întâi, Domnul instituie o nouă poruncă pentru adepții lui: “Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.”, poruncă pe care găsește necesar să o repete de nu mai puțin decât trei ori (In 13, 34; 15,12 și 15,17). Pare a fi aceeași poruncă cu cea din vechiul testament (Levitic 19, 18: “Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.”), sau chiar mai puțin decât aceasta, căci ce poate fi mai mult decât iubirea de sine, s-ar putea întreba omul modern.

În realitate, această “nouă” iubire este pe un cu totul alt nivel decât “iubirea aproapelui ca pe sine însuși” în care “este suficient” să interiorizezi alteritatea, să resorbi exteriorul pentru a evita conflicte inerente dualismului existențial, și pentru a obține astfel pacea așa cum o înțelege “lumea”. Noua poruncă impune “iubirea jertfelnică” cum este numită în limbaj creștin, care este iubirea Creatorului pentru creatura Sa, căci Domnul Iisus spune “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” “Punerea sufletului pentru prietenii săi”, venind de la Cuvântul lui Dumnezeu, are un dublu sens: mai întâi, este punerea sufletului Său la începăutul începuturilor, în om și în toate ființele la crearea lumii (Facerea 2,7 “Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” și 1, 30: “Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.”), ieșirea din ipseitatea Divină ca prim sacrificiu prin dragoste. Acum, la împliminire vremilor, această iubire este jertfirea Cuvântului lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, pentru toate câte s-au făcut, însumarea întregii umanități și până la urmă chiar a întregii creații pentru a o aduce la “desăvârșirea întru unime”. Aceasta este noua misiune pe care Domnul Iisus o dă celor care nu Îi mai sunt slugi ci prieteni ai lui Dumnezeu, coparticipanți cu Acesta la sacrificiul actului creației Omului și a făpturii și a Eliberării acestora prin întoarcerea la “Unime”, care până la urmă este realizarea Păcii Divine și nu doar a celei “lumești”.

Domnul nu dă însă o nouă poruncă, a cărei împlinire o lasă a fi căutată “ca în ghicitură”, ci indică precis faptul că “unde mă duc Eu voi știți, și știți și calea.” spunând că “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin Mine”. Dar deși apostolii știau Calea, încă nu o aflaseră, nu o cunoscuseră, motiv pentru care Iisus insistă și le spune “Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut.” Din scrierile lui Ioan pare că nici după această clarificare apostolii nu păreau a fi înțeles exact mesajul, motiv pentru care Domnul începe a explica fiecare termen în parte:

Eu sunt Calea: Ce nu înțeleseseră apostolii până la acel moment era identitatea între Cale și Cunoaștere, Cunoașterea lui Dumnezeu, acesta fiind motivul pentru care Filip încă îi cerea lui Iisus să-l arate pe Tatăl. Răspunsul Său a fost fără echivoc: “De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?” Cunoașterea apare astfel ca singură Cale către vederea lui Dumnezeu, 

Eu sunt Adevărul: este identitatea (fără confuziune) între Tatăl și Omul Universal - Iisus: “Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?” Confirmarea acestui fapt este exprimată explicit prin afirmația: “Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - face lucrările Lui.” și “cuvintele pe care mi le-ai dat le-am dat lor, și ei le-au primit și au cuoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit.” (In. 17,8) Este același Adevăr despre care urma să întrebe și Pilat, și care, fără să-și dea seama a primit supremul răspuns: tăcerea! Adevărul însă nu rămâne o noțiune abstractă, străină de cel căruia îi era destinat,  ci este o stare “Rămâneți în mine și eu în voi”, ce-l face să fie viu și  “Dacă rămâneți în Mine și cuvintele Mele rămân în voi”. Rezultatul direct al cunoașterii este dobândirea sfințirii “întru Adevărul Tău, iar cuvântul Tău este Adevărul”.

Eu sunt Viața: În aceeași seară, Domnul Iisus avea să le dezvăluie și înțelesul ultimului termen: “Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”(In 17,12-13). Astfel, Domnul “închide cercul” că Viața Veșnică este Cunoașterea lui Dumnezeu. 

Domnul le întrezărește apostolilor și “celor ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (In. 17, 20) și scopul și finalitatea parcurgerii Căii, căci “acestea vi le-am gătit, ca în Mine Pace să aveți”, “ca toți să fie una, după cum Tu Părinte întru mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una (…) ca ei să fie desăvârșiți întru unime” (In. 17, 21-23). Astfel, cine are Viața prin Cunoașterea Adevărului “Nu mai este nici iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos” (Gal. 3, 28), ieșind deja de sub imperiul dualității, dobândind practic o realizare adwaitică, “căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus.”

În această unime orice alteritate dispare, singurul “altul” care rămâne fiind lumea ca iluizie a alterității, căci această lume “pe Tine nu Te-a cunoscut”, și deci este lipsită temei pentru a dobândi Liberarea. Lumea devine astfel “tenebrele cele din afară”, din care se poate ieși doar prin cunoașterea Adeărului - “Veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi”!

Tenebrele ne-cunoașterii Adevărului și împietririi inimii au împins gloatele neștiutoare dar și pe falșii cărturari la sacrificarea Cuvântului pe cruce în chiar Vinerea Paștilor evreiesc, când, având parte de un simulacru de judecată a fost condamnat la cea mai umilitoare moarte a epocii - crucificarea. Însă domnul trans-formă umilința în biruință, căci astfel domnul “biruiește lumea”, loc al dualității și al pierzaniei, făcând din vechiul Paște - ieșirea din robia socială spre tărâmul făgăduinței, un nou Paște - ieșirea din robia lumii spre dobândirea Vieții:

Moartea Domnului pe cruce, cea mai înjositoare moarte a epocii, nu este însă întâmplătoare, căci ea din supliciu devine simbol al Omului Universal, al Domnului Iisus. Este motivul pentru care Crucea de acum înainte va avea darul nu doar să ne amintească de pătimirile Domnului sub aspect istoric, ci mai întâi de toate, va trebui ca izbânda Domnului asupra morții să-l facă pe creștin să vadă în cruce dubla natură a Mântuitorului. Astfel, brațul vertical simbolizează natura divină a Fiului Omului, Cuvântul lui Dumnezeu prin care toate s-au făcut, iar brațul orizontal simbolizând natura umană, “ecoul Cuvântului” în lume. Este poate relevant să amintim aici un text care circula în primele veacuri creștine care spune: “Căci se cuvine a te atașa de crucea lui Christos care este Cuvântul pretutindeni (tetamenos Logos), unul și unicul, despre care Duhul spune: “Cine este deci Christos dacă nu Cuvântul (Logos) și Ecoul (Echô) lui Dumnezeu” În acest fel, Cuvântul, va fi partea înălțată [verticală] a crucii, pe care sunt crucificat; Ecoul va fi partea transversală, natura omului; iar cuiul care atașează partea transversală de cea verticală va fi reîntoarcerea (epistrophê) și transformarea spirituală (metanoia) a omului”.

Partea orizontală a crucii, “Ecoul Cuvântului” din textul de mai sus simbolizează atât natura umană a Domnului, cât și întreaga umanitate, ba chiar întreaga creație, care este asumată integral prin sacrificiul Domnului, căci “toate câte s-au făcut prin El s-au făcut”, Dumnezeu Cuvântul (Logosul) fiind temeiul fiecărei existențe în parte. Este Chipul lui Dumnezeu ce se reflectă în om, om care este în sine sinteza întregii Creații. Această natură a Domnului l-a făcut să strige de pe Cruce: “Eli, Eli, lamma sabactani” (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?), căci Iisus Omul, alături de întreaga umanitate s-a simțit părăsit de natura divină.

Partea înălțată reprezintă însă Natura divină a Domnului Iisus, care are deci un aspect axial, ea reunind toate “stările Ființei”, fapt perfect exprimat prin textul care este rostit de fiecare dată când este cădită masa Sfântului Altar (ce închipuie însuși Sfântul mormânt): „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins”. Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde deci ca un fulger din cele mai înalte ceruri, de la tronul lui Dumnezeu, până în cea mai de jos bolgie a iadului, trecând prin mormânt. Aceasta este “asemănare” Omului Primordial cu Dumnezeu, pierdută la căderea din rai și ce trebuie regăsită prin Iisus de către fiecare credincios în parte. Această asemănare regăsită prin sacrificiu L-a făcut pe Iisus să strige de pe cruce: “Săvârșitu-s-a!”

 (“Săvârșitu-s-a!” însemnează că s-a împlinit ceea ce era  scris și nu că s-a terminat), umanitatea regăsindu-și prin El scopul și temeiul de a fi:

“În mormânt nou Te-au pus, înnoind, Hristoase, firea oamenilor, prin învierea Ta, 

după cum se cade unui Dumnezeu”

Este motivul pentru care se spune că Noul Adam, “Hristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii” (Gal.3,13), blestem care trebuie privit sub un dublu aspect:

Mai întâi, blestemul legii este moartea, venită ca urmare a neconformării poruncii Dumnezeiești de a nu gusta din arborele cunoștințâei Binelui și Răului

(“Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”) - deci a dualității, gest venit ca urmare a promisiunii adversarului “că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Astfel, Adam (și umanitatea în ansamblul său) în căutarea sa de a fi ca Dumnezeu, deci de a se îndumnezei a căutat să-L descopere pe acesta printr-o cercetare “analitică” și nu sintetică, unitivă - deci contemplativă. Rezultatul acestui demers a fost că “s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului”.

Cel de-al doilea “blestem al legii” este chiar textul legii revelate a doua oară de către IHVH lui Moise, căci (cele menționate în Ieșire 32 15-19), text care potrivit Zoharului țin de arborele Binelui și Răului și ce reprezintă manifestarea indirectă sau spartă a Luminii Divine, în timp ce primele Table revelate Lui Moise pe Tabor “erau lumina și Doctrina lui Mesia, irumperea Mântuirii universale și Izvorul vieții eterne”.

Aceste “blesteme ale legii” au fost spulberate prin învățătura, moartea și învierea lui Iisus, care “călcând cu moartea pre moarte”, a spulberând și ultima dualitate: viață-moarte, și care, “desăvârșindu-Se, S-a făcut tutror celor ce-L ascultă pricină de mântuire veșnică”  (Ev. 5,9). Pentru acest motiv Pavel spune că “dacă preoția s-a schimbat, urmează numaidecât și schimbarea Legii”, revenindu-se astfel la cele din’tâi Table , de care omul nu s-a făcut vrednic și au fost sparte, dar care S-au arătatat acum omului prin Iisus.

Nici acum lumea nu a fost mai vrednică de a primi “lucrul lui Dumnezeu” (Ies. 32,16) și au aruncat și de această dată “piatra din vârful unghiului”, însă de data aceasta legea nu a mai fost dată pentru lume, ci pentru cei “puțini aleși” (Lc.14, 16-24), cei care “au cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă au fost cunoscuți de Dumnezeu” (Gal. 4, 9). Acesta este motivul pentru care Moartea și Învierea Domnului duce realizarea credinciosului de la sfințire, conform poruncii divine din Levitic “Fiți sfinți, căci Eu sunt Sfânt, Eu, YHVH, Dumnezeul vostru!”, la îndumnezeire căci, așa cum spune Sf. Ap. Pavel “Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.” (Gal. 3, 24-26).

Fie ca Domnul să lumineze haina sufletului nostru pentru a putea intra în cămara Mântuitorului nostru și să ne învrednicească Acesta să fim frați ai Domnului Iisus și Fii ai Tatălui și Dumnezeului nostru (In. 20, 17).