Gânduri spre Înviere 2

       Acum, cât suntem în “netimpul” marelui praznic al Învierii mă grăbesc să vin spre voi cu alte câteva gânduri, care, deși incomplet așternute pe hârtie și într-o formă cu totul neșlefuită, sper să fie totuși un punct de sprijin în căutarea Adevărului ce a ieșit din mormânt pentru ca inimile noastre să cucerească Pacea.

Slujba Învierii mi-a adus aminte că Schuon spunea că “rațiunea suficientă a oricărei forme a Revelației constă în a realiza, în modul cel mai amplu posibil, ceea ce constitie chiar rațiunea de a fi a existenței noastre; (…) tradiția va oferi deci, celui ce corespunde prin natura definiției “omului”, mjloacele de realizare a scopului său ultim” scop care este îndumnezeirea: potrivit Sfântului Vasile “omul este o creatură ce a primit porunca să devină Dumnezeu” iar Sf. Chiril al Alexandriei spune că “Dacă Dumnezeu a devenit om, omul a devenit Dumnezeu”.

Pentru creștin Calea spre Îndumnezeire este dată explicit de Domnul Iisus: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Mc. 8, 34) și arată clar două etape majore: lepădarea de sine, pe de o parte, și asumarea Crucii și urmarea Domnului pe de altă parte. 

Mai întâi, lepădarea de sine, care în limbaj monastic este numită “zdrobirea inimii”, este prima “moarte” prin care trebuie să treacă adeptul, care va trebui să-și nimicească sufletul patibil, inima “plină de cele rele”  Aceasta fază a îndumnezeirii are loc mai întâi prin botez, despre care am vorbit în altă parte, dar despre care trebuie totuși să menționăm că nu întâmplător, în primele veacuri creștine, avea loc în chiar noaptea de înviere, motiv pentru care se și cântă în cadrul slujbei pascale ortodoxe: “Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat!”(Galateni 3,27). Aceasta este “haina” despre care vorbește și cântarea din fiecare denie a Săptămânii Patimilor - “Cămara Ta, Mântuitorule meu, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește.”, cântare ce probabil că era destinată în biserica primară “celor chemați”(cei chemați, numiți și catehumeni, sunt cei ce doreau să devină creștini și se pregăteau să primească botezul: “Denumirea de catehumen vine de la verbul grecesc catiheo care înseamnă a răsuna, a vesti ceva de pe un loc înalt, a chema. În Noul Testament acest termen este folosit cu sensul de a învăţa pe altul prin viu grai. În Biserica primară, termenul de catehumeni este folosit, începând cu Tertulian (secolul al II-lea) pentru a-i desemna pe cei care sunt învăţaţi adevărurile de credinţă în vederea botezului. Din secolul al II-lea în Biserică se dezvoltă instituţia catehumenatului, adică împărtăşirea adevărurilor de credinţă celor ce doreau să devină creştini, în mod organizat, înainte de botez. Catehumenatul atinge apogeul în secolul al IV-lea şi începe să dispară spre sfârşitul secolului al V-lea, odată cu generalizarea botezului copiilor. Catehumenii erau primiţi de regulă dintre oamenii liberi, cu ocupaţie onorabilă, iar dintre sclavi cu voia stapânilor lor. Admiterea în catehumenat o aprecia şi aproba episcopul, candidatul fiind prezentat de unul sau mai mulţi credincioşi care garantau pentru el. Dupa ce episcopul îl cerceta asupra vieţii şi dorinţei de a deveni creştin, el facea făgăduinţa de a-şi schimba viaţa. Apoi era consacrat sacramental printr-o rânduială de slujbă numită rânduiala catehumenatului (pastrată şi săvârşită până azi înainte de slujba propriu-zisă a Botezului) prin care era eliberat de sub stăpânirea diavolului şi îşi mărturisea credinţa în Hristos şi dorinţa de unire cu El. După aceea catehumenul era încredinţat unui catehet (învăţător, devenit azi “naș”) care să-l iniţieze în adevărurile de credinţă şi primea dreptul să participe la prima parte a Sfintei Liturghii care, pentru această, se numeşte până azi şi Liturghia catehumenilor. Catehumenatul, care la început dura doar câteva luni, a ajuns ca, pe măsura dezvoltării sale, să se întindă pe o perioadă de doi sau trei ani. Catehumenii erau împărţiţi, în funcţie de etapa în care se aflau, în două, apoi în trei categorii: catehumenii propriu-zişi, energumenii şi fotizumenii (cei pentru luminare). La sfârşitul Liturghiei catehumenilor se făceau rugăciuni speciale pentru fiecare dintre aceste categorii după care părăseau biserica. Până astăzi se păstrează în rânduiala Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite rugăciunea pentru fotizumeni, rostită începând cu mijlocul Postului Mare. La Liturghiile Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare s-a păstrat doar ectenia catehumenilor.”) și care pentru cei deja botezați trebuie să pregătească o “reactualizare” a botezului prin “îngroparea” împreună cu Domnul în Sâmbăta mare. Această “haină”, îmbrăcarea cu Iisus, este cea care-l face pe credincios să asume umanitatea perfectă a Fiului, sfințenia acestuia, pentru a-l face “vrednic” de urcarea pe cruce și învierea Împreună cu acesta într-o nouă umanitate, alta decât “lumea” părăsită deja. Trebuie subliniat că în primele veacuri nu toți cei botezați se și împărtăseau imediat după botez,  ceea ce indică faptul că inițial botezul și împărtășirea cu sfintele taine erau două etape distincte în drumul omului spre desăvârșire.

“Luarea crucii și urmărirea Domnului” de către adept în zilele noastre este limitată în interpretare la sensul de a îndura greutățile vieții cu stoicism (arătăm că învățătura centrală a stoicismului este morala derivată din însăși legile naturii. Acceptarea acestei evidențe compensează durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea și recomandă iubirea față de oricare alte ființe.). Însă Domnul Iisus nu a fost un “stoic”! El, ca om și Dumnezeu a venit nu pentru a dubla sau înlocui normele morale din legea veche - care prescriau în mod explicit o linie comportamentală mundană, ci pentru a “ieși de sub lege” cu sensul de ieșire din lume, căci “Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.” (In. 17, 16). Faptul că această prescripție nu a fost destinată doar apostolilor o întărește explicit Domnul cu aceeași Ocazie spunând: “Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (In. 17, 20-21). Această ieșire din lume are loc prin urcarea pe cruce a adeptului împreună cu Iisus și realizarea tainei sfintei Cruci, care la Înviere se relevă a nu fi doar un mijloc de tortură și o cale spre îndumnezeire. Astfel, dacă “luarea crucii” nu ar fi urmată și de îndemnul expres al Domnului “urmați-Mi Mie!” am putea să rămânem la cele menționate mai sus, respectiv “moartea pentru lume” și asumarea greutăților vieții, dar acestea sunt deja asumate prin botez. Sensul profund al “luării crucii” de către credincios stă de fapt în “urmarea Domnului”, care practic îl obligă acesta ca, nu prin imitare, ci prin identificare cu Domnul să realizeze perfecțiunea Domnului Iisus, sfințenia acestuia, aspect care așa cum am arătat mai sus este simbolizat de brațul orizontal al crucii, dar și universalitatea acestuia prin coființarea cu Acesta “În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins”.

Astfel, “luarea crucii” devine ceea ce Réne Guenon numea “realizarea în sine a Omului Universal” care realizează “comuniunea perfectă a totalității stărilor ființei, armonios și conform ierarhizate în cele două sensuri de amploare (extensiunea individualității integrale) și exaltațiune (vertical, în ierarhia stărilor multiple - corespunzând indifinității posibilităților particlare conținute în Omul Universal)” (Probabil că este însuși motivul pentru care la capătul oricărui mormânt al unui creștin se află o cruce cu numele acestuia, acesta prin credința în Numele Domnului unindu-se cu Iisus, murind pe cruce și înviind odată cu acesta, a devenit Om Universal - adevărat Fiu al lui Dumnezeu, căci “Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. (In. 5, 24)”).

Efectul “luării Crucii” și “urmării Domnului” îl găsim în mod expres enunțat în noaptea de Înviere, când la Liturghie, în loc să fie citite pericope evanghelice legate de învierea arătarea Domnului după înviere, Sfinții părinți ai Bisericii au hotărât să fie citit începutul evangheliei lui Ioan, capitolul I 1 -17, aparent fără legătură (faptică și istorică) cu evenimentul celebrat, unde în versetele 12-14 se spune expres:

“12. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, 

le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu,

13. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, 

ci de la Dumnezeu s-au născut.

14. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, 

slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”

Astfel, în chiar noaptea de Înveiere aflăm că “cei ce l-au primit” și care “cred în numele Lui” Hristosul “le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu”, ceea ce vrea să zică din perspectiva celor spuse mai sus că cei ce “s-au îmbrăcat în Hristos”, cei botezați, au putere, deci au potențial cum s-ar spune în limbaj modern, de a “se face fii ai lui Dumnezeu”, moment în care se șterge orice filiație umană și mundană, căci “nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” asemenea Domnului Iisus. Cheia înțelegerii stă în ultimul verset citat, dar al cărui înțeles este din păcate viciat de o traducere eronată a variantei în română a Bibliei. În greacă, limba originară a noului testament, versetul 14 este: 

“Καὶ ὁ Λόγος σὰρξ ἐγένετο καὶ ἐσκήνωσεν ἐν ἡμῖν, καὶ ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν αὐτοῦ, δόξαν ὡς μονογενοῦς παρὰ πατρός, πλήρης χάριτος καὶ ἀληθείας.” expresia “ἐν ἡμῖν” însemnând literalmente “în noi”. Motivul pentru care cuvântul “ἐν” a fost tradus “între” și nu “în” ne scapă, cert este că în unele variante mai vechi ale Bibliei, precum și în traducerea lui Bartolomeu Anania apare tradus cu “întru”, mult mai apropiat de sensul originar al cuvântului grec. 

Relevant este și faptul că traducerea primă a cuvântului “ἐσκήνωσεν” - ce apare tradus în varianta română a Bibliei cu “s-a sălășluit”, este tabernacol, cuvânt tradus de Dex prin “1. Cort; (spec.) cortul în care erau ținute tablele legii la vechii evrei. 2. Nișă în peretele sanctuarului unei biserici catolice sau cutie de argint de o formă specială, în care se păstrează cuminecătura și unele obiecte de cult.”, astfel că “ἐσκήνωσεν” - tabernacol este în mod evident traducerea cuvântului ebraic “mishkan (משכן)” - Sfânta Sfitelor unde era ținut chivotul legământului, fapt care, așa cum vom vedea, nu este fără importanță.

Revenind la versetul 14 după clarificările de mai sus îl vom citim sub o cu totul altă lumină 

“Şi Cuvântul S-a făcut trup şi [Și-a făcut] tabernacol - Sfânta Sfintelor (S-a sălăşluit) în noi 

(între noi) şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”

Doar în această traducere pot fi înțelese versetele apostolului Pavel “(…)m-a chemat prin Harul Său, să descopere pe Fiul Său în mine (en emoi - apare în textul grecesc si întru - apare în treducerea “oficială”) (…)” (Gal. 1, 16) și  “Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini”. Faptul că Ioan spune că Cuvântul Și-a făcut Sfânta Sfintelor în noi este urmarea firească și directă a faptului că în momentul morții Domnului pe Cruce toți evangheliștii sinoptici spun că 

“Şi catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos.” (Marcu 15, 38), 

astfel dispărând despărțitura ce ținea credinciosul evreu departe de Chivotul Alianței. Ruperea catapetesmei este de fapt sfâșierea voalului ce despărțea Cortul Mărturiei, în care toți aveau acces, de “cortul numit Sfânta Sfintelor” în care “numai arhiereul, odată pe an, și nu fără de sânge” intra. Catapeteasma (voalul) ruptă în două este sfâșierea vălului Mayei pentru cel devenit una cu Iisus Hrsitos, este ruperea iluziei acestei lumi care permite comemplarea Adevărului în sine, în inima credinciosului fără voal sau intermediar, adeptul putând să-și descopere “sămânța” divină sădită în cel mai secret loc al ființei sale. Astfel Hristos “a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său (referitor la suprimarea scrificiului cu sânge de animal, care era obligatoriu în Vechea lege și îl găsim și astăzi în numeroase alte tradiții, Schuon spune că “creștinii sunt astfel “acoperiți” sau protejați prin sacrificiul lui Hrsitos, acesta sintetizând în El Însuși, prin divinitatea Sa, cum am spus, totalitatea ființelor”), şi a dobândit o veşnică răscumpărare.”(citate din capitolul 9 din Epistola după Evrei a Sfântului apostol Pavel), sălășluindu-se în noi, făcând în noi Sfânta Sfintelor. Acesta este ultimul blestem al Legii dezlegat, orice credincios având acces în Sfânta Sfintelor, căci acestea se găsesc chiar înlăuntrul înimii sale, inimă devenită Cer și Tron al Domnului. Toate aceste sunt perfect sintetizate în prima cânatre din slujba învierii (Irmosul Cânării 1 pe glasul 1) din biserica răsăriteană:

“Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! 

Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, 

cei ce cântăm cântare de biruință.”

Omul îndumnezeit este deci cel care reușește să pătrundă în Taina Inimii sale, acolo unde se află ieslea nașterii Domnului, mormântul în care a fost așezat cu trupul, sfânta sfintelor cu Chivotul Alianței dar și scaunul Domnului pe care stă prin Fiul cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, așa cum spune Apostolul Pavel: 

“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă.” Col. 3, 1-3.

Fie ca Domnul să ne dea puterea să găsim unimea întru Treime!