Zoon politikon - "Viermii" și "noua ordine mondială"

"Viermii" și "noua ordine mondială"

De ce vorbea băsescu azi cu frustrare depre "reușitele guvernului pe plan internațional" în contextul în care este atât de contestat în țară? 
Poate pentru că tocmai reușise să își "cumpere" protecția și simpatia celei mai influente grupări financiare din lume: Goldman Sachs! 
Iată ce am aflat chiar azi, în aceeași zi în care președintele rostea "emoționantul" său  discurs, dintr-un articol scris în Ziarul Financiar:


"Consorţiul format din grupul american Goldman Sachs şi austriecii de la Erste-BCR şi Raiffeisen Capital&Investment a obţinut cel mai bun punctaj în licitaţia pentru selectarea intermediarului care va lista la bursă 15% din acţiunile Romgaz Mediaş, cea mai profitabilă companie din portofoliul statului." (http://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/americanii-de-la-goldman-sachs-si-austriecii-de-la-erste-si-raiffeisen-vor-vinde-pe-bursa-15-din-perla-romgaz-9172133/).


Dar cine este Goldman Sachs, banca ale cărei sedii au fost incendiate acum câteva luni de "viermii" din Roma și Grecia și de ce protestatarii împotriva "noii ordini mondiale" au atacat atât de violent o bancă atât de puțin cunoscută (deocamdată) în România?
Un posibil răspuns poate ne ar putea fi dat de o țăsătură a cărei urzeală e constituită din mai multe  ciudate "coincidențe":
Poate furia "viermilor" europeni vine din faptul că "întâmplător" oameni care au lucrat în top management-ul  Goldman Sachs sunt chair în zilele noastre în poziții cheie în Europa: șeful Băncii Centrale Europen - Mario Draghi, premierul Greciei  ( Lucas Papademos), premierul Italiei (Mario Monti) (vezi http://www.adevarul.ro/international/Guvernul_european_al_bancii_Goldman_Sachs_0_592741323.html)și cine știe câți alții în poziții nu la fel de vizibile. 
Poate supărarea multora ar putea veni dintr-o altă "coincidență", și anume faptul că Goldman Sachs este invariabil sponsorul președintelui ales al SUA, ceea ce nu putea fi altfel în cazul lui Obama (http://articles.cnn.com/2010-04-20/politics/obama.goldman.donations_1_obama-campaign-presidential-campaign-federal-election-commission-figures?_s=PM:POLITICS), fapt care ne-ar putea face să înțelegem mai ușor de ce alți "foşti" angajaţi la Goldman îi regăsim invariabil în guvernul SUA (http://www.thedailybeast.com/newsweek/2009/03/04/government-sachs-is-back.html) dar și la conducerea Băncii Mondiale, a bursei New York Stock Exchange, a Rezervei Federale a New York (care, printre altele este însărcinată cu supravegherea băncii Goldman Sachs…

Revenind cu câțiva ani în urmă, la începutul "crizei globale" ar fi interesat de știut că presa americană remarca  faptul că fostul secretar general al Trezoreriei Statelor Unite, Henry Paulson, discuta „des” cu directorul general al bancii Goldman Sachs, Lloyd Blankfein, in perioada falinentului Lehman Brothers (faliment care a declanșat dealtfel primul val de criză), iar azi Godman Sachs are ca sediu pe Wall Street... chiar sediul falimentatei LB!?

Probabil cea mai relevantă coincidență pentru tumultoasele noastre zile, și poate motivul pentru care "ciumpalcii" italieni au incendiat sediile acestei bănci, ar putea fi faptul că agenția de rating Standard & Poors a fost propritatea și este încă evident controlată de aceeași Goldman Sachs... Ar trebui în acest context să ne amintim doar că "valul 2 al crizei mondiale" a fost pornit de declasarea (de către cine altcineva decât Standard & Poors?) rating-ului SUA de la AAA la AA+, urmate fiind mai curând de Franța, Austria și alte state europene, fapt care vine doar să confirme că aceeași Goldman Sachs a fost și rămâne eminența cenușie a crizleor economice din ultimii 140 de ani (vezi http://www.impartialdebacau.ro/goldman-sachs-eminenta-cenusie-a-crizelor-economice/) ...


Revenind pe plaiurile mioritice, mă întreb acum, în fața atâtor "coincidențe" și după ce am citit articolul din ZF citat mai sus, dacă nu ar fi oare posibil ca în spatele unora dintre companiile americane "invitate" să își spună "opiniile" cu privire la (deocamdată) retrasa lege a sănătății (a reformei sănătății, cum altfel?) să fie, tot "întâmplător" desigur, aceeași Goldman Sachs. Nu știu, dar ar merita puțin "săpat" pentru a găsi un răspuns.

Cert este că tocmai când băsescu și-a "tras" un asemenea "spate", tocmai când reușise să se pună bine cu greii greilor lumii, niște "ciumpalaci", niște "viermi" au îndrăznit să se pună în calea visului cârmaciului de a intra în "paginile de aur" ale unei istorii nescrise încă printr-o contribuție "hotărâtă" a acestuia la construirea "Statelor Unite ale Europei (de care vorbește atât de des)?


În acest context trebuie văzută intervenția președintelui din seara de 24 Ianuarie, care cu voce tremurândă încearcă disperat să resusciteze temeri atavice însă revolute ale românilor: comunismul, Ion Iliescu, informatorii, Voronin etc. Căci pentru a credibiliza un plan atât de măreț ca cel la care lucrează trebuie prezentat "firescul" (și mă refer aici la libera exprimare a societății civile) ca având rădăcini într-o istorie obscură sau chiar insalubră.


Concluzia pe care ar trebui să o tragă "viermii" este că nu trebuie să spere nicio secundă într-un ajutor "providențial" al vreunui "licurici" mai mare sau mai mic, căci acesta nu va veni: asemenea multor domnitori români nereținuți de istorie, "tiranul", "dictatorul" acestui uitat colț de lume este o cârpă în fața marilor puteri, ceea ce îl face pentru marile puteri o slugă dacă nu simpatică, măcar acceptabilă. În acest context nu trebuie să uităm că niciun alt executiv european nu a urmat atât de orbește indicațiile și planurile FMI-ului, făcând din poporul ăsta cobaii unui nou model de stat, ce se încearcă acum, cu pași mai timizi, să se implementeze la nivel european. 


Ăsta este motivul pentru care toate eforturile lui Gâdea și a altora de a populariza pe CNN și în Europa protestul românilor se va lovi de un zid inexpugnabil: interesul! 


Marile puteri au interesul de a avea un "domn" umil și supus față de ei dar autoritar (dacă nu totalitar) pentru acest neam, ceea ce intră în conflict cu interesul românilor de a fi liberi și demni!


Cum, din păcate, nici politicienii opoziției și nici jurnaliștii necumpărați de putere nu par a avea în vedere măcar pentru o secundă această sumbră posibilitate -  cu toții fiind prea preocupați cu marile și micile mizerii din peisajul dâmbovițean pentru a mai vedea un mostruos plan la o scară gloabală care îl include în mod "neașteptat" și pe băsescu, cred că noi, viermii, purtăm singuri întreaga responsabilitate a viitorului acestui neam, și trebuie să privim protestul nostru la o altă scară și să devenim acei "monștrii marini" de care se înspăimântă Lăzăroiu.


Sper sincer însă să fiu eu absolut paranoic și să văd comploturi și mașinațiuni înnegurate acolo unde sunt doar pajiști inverzite...  


Doamne ajută!


PS Spaima lui tb de a nu mai fi privit de către mai marii lumii și grupurile lor de interese ca o slugă loială dar potentă este motivul însăși pentru care l-a mandatat pe noul ministru de externe C. Diaconescu cu o "misiune foarte grea" și anume să transmită cancelariilor din străinătate că "vor continua" "reformele" sale: noii și vechii lui susținători nu trebuie să creadă că manifestațiile de stradă vor zădărnici "modernizarea statului". 
Asta însă mai depinde încă și de noi!

Agora Universității, Ianuarie 2012: ianua coeli sau ianua inferni?

Trăsăturile caracterizante ale mișcării populare din aceste din urmă zile, remarcate până și de cei mai superficiali analiști politici (și aici nu o să-i includ și pe cei subversivi și rău intenționați), sunt pe de o parte negația actualului regim, singurul aspect clar și concis afirmat, și pe de altă parte apolitismul mișcării în sine, căci mișcarea rămâne în mod natural și spontan necolorată de părerile persoanelor ce o compun. Cum rădăcinile afectelor mele, ca și ale altora, ce mă împing în Piață sunt foarte ușor de intuit din punct de vedere emoțional, o să încerc în cele ce urmează să iau pe rând fiecare dintre cei doi piloni ai acestei mișcări și o să încerc a diseca și gândurile care mă integrează în țesătura acestei mișcări.

Mai întâi latura de negație, evidențiată de acest “jos …!”. La o primă analiză ar putea să pară că mișcarea spontană populară dorește doar destructurarea a ceva, dărâmarea unui sistem întruchipat de o singură persoană, (însă clar întruchipată sub un aspect androginic inversat, masculin - băsescu și femnin - udrea, văzuți deja ca gog și magogul zilelor noastre în acest colț de lume), lăsând impresia unei mișcări exclusiv distructive, chiar iconoclaste pentru o minoritate a minorității. De fapt, negarea populară vine să sancționeze ferm o guvernare lumească a cărui fundament este format aproape exclusiv din minciună, impostură, trădare, ipocrizie, furt, indiferență, cinism, manipulare, corupție, dezbinare, subversiune, învrăjbire, toate și fiecare în parte fiind ele însele negări ale preceptelor morale, și, finalmente, inversiuni și deformări ale Adevărului, deci ceea ce numim într-un limbaj strict moral Răul. 

Cu alte cuvinte, negația Agorei Universității, este o negație a negației Adevărului, fiind deci o “supremă afirmațiune” a Acestuia, după cum spune V. Lovinescu. Este o negație a Răului, fiind în același timp o luptă interioară, în sinele fiecărui participant (cu micile sau marile frici, comodități, lașități sau complicități cu această stare de fapt) dar și exterioară, cu elementele naturii (frigul, ploaia) sau chiar cu mecanismele și instituțiile  acestui stat corupt, toate ducând la transformarea unei banale manifestații  într-un “război” văzut și nevăzut, pașnic dar deschis cu acesta (probabil același fenomen îl putem regăsi în multe locuri din lumea în care, mai mult sau mai puțin vizibile, în care “plasticul” și “siliconul” își arogă străluciri de aur și în care “celor mulți și proști” li s-a lăsat doar opurtunitatea de a tăcea și înghiți.) Or, această caracteristică a “războiului” acestuia, lupta Binelui cu Răul, a fost din totdeauna și a rămas până în zilele noastre, trăsătura fundamentală a ceea ce se numește un Război Sfânt. Deși sună catastrofal,  trebuie spus că pentru toate tradițiile lumii acest Război Sfânt a fost, este și va fi un război permanent, în primul rând cu minciunile și mizeriile noastre, cu micile și marile slăbiciuni din noi înșine, fapt calificat în Islam ca Marele Război Sfânt, dar și unul exterior (Micul Război Sfânt) cu nedreptățile, minciunile, lipsa de credință și până la urmă, lipsa de Adevăr din lume. Faptul că și acum, în frig și ninsoare, bătrâni, femei, infirmi, copii, tineri, săraci, bogați stau în continuare și afirmă o fărâmă de Adevăr, fără a avea perspectiva vreunei izbânzi personale sau colective, le dă acestora sclipiri de mărturisitori și valențe de martiri.

Toate acestea sunt confirmate și întărite de a doua trăsătură a acestui protest: apolitismul. Niciunul din cei de mai sus, indiferent de convingerile lor intime, nu sunt acolo pentru a afirma un adevăr fragmentar, să laude vreun ciob de oglindă ce reflectă parțial și mai mult sau mai puțin deformat Adevărul theoretic (și în acest context trebuie amintit ca uzualul teoria vine din grecescul theorein, privirea zeului, contemplare) pentru care ei se bat. Nu. Opunându-se imparțial minciunii, ei sunt acolo întru și pentru afirmarea Adevărului. Este ideea de Unitate însăși, ce precede unicitatea personalităților și convingerilor fiecăruia din piață. Asemenea lui Orion ghidat de Kedalion, orbiță fiind de vălurile lumii acesteia iluzorii și mincinoase (parcă mai înșelătoare și perverse în zilele noastre ca niciodată), mulțimea merge ghidată de un spirit al Unității spre Adevăr pe care intuiește că l-ar putea găsi doar distrugând redutele minciunii și imposturii.

D’asta, deși cred că în urma celor de mai sus tabloul poate părea complicat, schema în Absolut este simplă: o intenție și o direcție corectă indică însăși legitimitatea și necesitatea demersului. 

Rezultatul politic este de dorit, însă, fiind secundar în această ordine de idei, nu este o condiție pentru reușita demersului personal, căci pentru participant, renunțarea la sine pentru un Bine colectiv virtual, este echivalentul unei extreme penitențe și o efectivă redempțiune, atâta vreme cât el conștientizează și verticalizează gândurile, spusele și gesturile sale.

În ceea ce privește rezultatul final concret, lumesc, el nu este nici pe departe conturat până acum. Adversarul nu privește în sus. Nu face sacrificii. El gândește pragmatic la rece din perspectiva celui care nu vrea să ajungă la “răcoare”. Acum el joacă ultima sa carte posibilă, iar cărțile din mână sunt proaste (cu ce au în mână ei nu mai pot câștiga nici dacă ar reuși să materializeze cumulat toate planurile de jaf electoral: regionalizare, vot prin corespondență, scăderea pragului electoral și a limitei de vârstă pentru votanți etc). Nici cârțile de pe masă nu sunt bune (minciună, sărăcie, disperare, distrugerea  educației și sănătatății, incapacitate de a crea infrastructură și locuri de muncă etc). Înainte de a întoarce ultima carte ei trebuie să o inventeze și să mizeze totul pe ea: această carte este “Albă ca zăpada” - mișcarea politică “apolitică” din piață (deocamdată conturată sub mai multe nume și cu o geometrie a feței variabilă, dar cu aceeași constantă demonică intrinsecă, care se încearcă cu disperare a fi născută în chiar Agora Universității prin intermediul câtorva grupuri de inocenți abil manipulați de câteva minți strâmbe. Dar despre asta am mai vorbit (a se vedea în “Time Line”-ul meu postarea “În atenția adevăraților “viermi” din Piața Universității”).

Nu trebuie nicio secundă să pierdem din vedere că în lumea noastră întoarsă cu susul în jos un asemenea lucru nu ar fi nici nou și nici paradoxal, căci nu trebuie să uităm că principala “calitate” a adversarului (a cărei față hidoasă, și fizic și moral, este în istoria noastră băsescu) este nu doar aceea de a fi rău, ci mai ales viclean. Până acum nu a mers, căci am știut să nu întoarcem capul niciodată în urmă la auzul cântecului de sirenă al celui viclean ci am privit înainte, în direcția cea bună. 

Nu vreau să fiu pesimist, însă nu trebuie însă să ne mințim: acest Ianuarie, lună a lui Ianus însuși (zeitate care veghează asupra deschiderilor: a anului, a păcii sau a războiului), poate fi mai repede pentru noi o ianua inferni decât o ianua coeli!

Să ne ajute Dumnezeu să rămânem bine intenționați și corect orientați! 

Avocatul “diavolilor”

sau 

Pledoarie pentru “ultrași”

Văd în ultimele zile o unanimitate radicalizată, a mass mediei și a multor oameni politici din opoziție, paradoxal pe aceeași poziție cu slugoii puterii, împotriva celor ce au fost etichetați drept “huligani”, “golani”, “ultra-și” etc. O delimitare formală de acțiunile acestora poate fi justificată de rațiuni politice sau chiar penale, însă de aici până la stigmatizarea tinerilor ce s-au luptat prin centrul capitalei cu o putere pe care ei o consideră abuzivă și totalitară și care le fură tinerețile și speranțele, e o cale lungă, foarte lungă, cale care nu poate fi justificată decât de o trăsătură de caracter foarte groasă la mulți dintre conaționalii noștri - lașitatea și spiritul de turmă.

O să încerc în cele ce urmează să îmi duc menirea de avocat dincolo de sala de judecată și o să încerc să îi apăr în fața celor ce vor citi aceste câteva rânduri pe “diavolii” care vin să tulbure “liniștea” celor ce stau acasă sau prin studiourile tv. 

Mai întâi trebuie să spun că i-am văzut: sunt tineri de 17-25 de ani, ieșiți de pe băncile școlilor unui sistem de învățământ total bulversat, disperați de lipsa de perspectivă, de soluții de viitor și care din acuta lipsă a banilor sunt frustrați de lipsa elementului feminin din viața lor... Toate acestea i-au determinat să părăsească scaunul comod din fața computerelor unde până mai ieri căutau câte un job mizer sau jucau în rețea sau socializau prin intermediului “chat-ului” și facebook-ului. Totodată am vorbit cu unii din ei și am constatat că pot să articuleze mai bine decât mulți politicieni galonați motivul pentru care sunt nemulțumiți, motivele pentru care au ieșit în stradă. 

În ceea ce privește înclinația evidentă către violență trebuie spus că este un rezultat al unei combinații specifice vârstei de testosteron în exces și lipsă de ceea ce noi “adulții” numim “raționalitate”, și nu trebuie să uităm că tocmai acesta este motivul pentru care toate armatele lumii, din totdeauna, au fost formate tocmai din această categorie de persoane. Mai mult, 80% din crucile de pe mormintele din cimitirele eroilor revoluției consemnează o tristă realitate: revoluționarii din 89 erau foarte tineri, aveau aceeași vârstă ca cei ce manifestează de azi, același nivel înalt de testosteron și frustrare: ei, aceeași tipologie umană, au făcut și în ’89 ceea ce mai numim încă Revoluția.

Dar motivele reale pentru care acești tineri (mult prea violenți în bună parte) trebuiesc nu doar iertați, ci chiar priviți cu o anumită simpatie, este faptul că au tradus nemulțumirile a 90% din populația țării în singura limbă pe care o înțelege primata inferioară (și am motivele mele personale pentru care pot să-l cataloghez așa) care conduce de prea mult timp aceasta țară: violența. Violența politicilor președintelui, alături de violența de limbaj sau de comportament a acestuia, nu au făcut decât să confirme că singură - violența extremă este din păcate singurul mod în care acesta putea înțelege că a depășit ultimele limite de suportabilitate a poporului pe care trebuia să-l reprezinte, nu să-l umilească.

Pentru a completa “peisajul” voi mai aduce un argument: provocarea autorităților, a jandarmilor. Doar obsesia pentru “fluiditatea traficului” a făcut ca manifestanții, pajnici sau războinici, să sporească zi de zi, de la oră la oră în număr și nervozitate. Interdicția ocupării Pieței Universității, piață care “aparține” manifestanților - după cum ei înșiși o proclamă, a făcut ca în 15 Ianuarie  tot centrul Bucureștiului să fie blocat și a dat naștere la violențe greu de imaginat până mai ieri. Dar ce contează atâta vreme cât cârmaciul ...

În plus, doar acești tineri, luați la bulane de jandarmi și la înjurături de mass media, au reușit să facă public la nivel mondial protestul puținilor români care au avut curajul să iasă din casă să-și spună supărările. Vă asigur că în lipsa acestor violențe (regretabile din cele mai multe puncte de vedere) protestul celor 1500-2000 de români ar fi rămas absolut necunoscut mapamondului, și ne-ar fi confirmat pe plan mondial statutul de “viermi” (dat de un senator al puterii) al acestui popor care nu a fost în stare până în acest moment să formuleze un protest articulat și hotărât față de abuzurile și nesimțirea unei puteri autoritare. Dacă Atena a ars pentru eliminarea celui de-al 14-lea salariu, dacă Londra a fost zguduită de creșterea cu câteva procente a taxelor pentru studenți și dacă în general marile capitale au tremurat în fața unor proteste mult mai radicale decât cel din zilele noastre, nu este atunci absolut firesc și chiar onorabil că reacționăm asemenea celor în a căror familie am intrat în fața unor abuzuri incalificabile ale puterii (și pentru motive de timp  nu le voi enumera aici) și chiar în fața pericolului de a ne pierde libertatea și democrația (a se vedea comasarea alegerilor, regionalizarea, votul prin corespondență etc)? Acesta este motivul pentru care în fața acuzelor că aceștia sunt plătiți de putere eu o să spun direct că nu cred în această ipoteză. Care ar fi fost interesul lui băsescu să blocheze Bucureștiul și să facă vizibil tocmai din Tokyo sau Washington faptul că este detestat de cei care l-au ales, că nu mai are legitimitate în a reprezenta acest popor care-l vrea cu disperare plecat?

Da, cred, și îmi asum această convingere, că acești “diavoli” au dreptul să fie judecați drept de populație dar și de justiție! Pe scurt, astea sunt motivele pentru care mă declar public avocatul acestor “ultrași” sau oricum veți vrea să-i numiți, și, mai mult, deși nu voi încuraja niciodată încălcarea legii, voi spune că voi apăra absolut gratuit orice persoană ce va fi pusă sub acuzare pentru presupusa săvârșire a unor infracțiuni cu prilejul manifestațiilor din centrul capitalei ce au avut loc în aceste zile.

Call of duty 

sau

Lucruri cu adevărat importante

Zilele trecute mi-au căzut ochii pe un articol al unui gânditor consacrat ce viețuiește pe meleagurile noastre (nu întotdeauna onorabil), articol publicat cu multă vreme în urmă și în care autorul pune într-o bogumilică opoziție “cotidiana anecdotică” și “lucrurile cu adevărat importante” despre care spune că “Poţi întocmi oricînd o listă validă de probleme nobile, care să definească fără rest ceea ce este „important“: problema sensului, a morţii, a iubirii, a suferinţei, a desăvîrşirii de sine, a creativităţii.” 

Inițial am aderat 100% la teza domnului Pleșu. După ziua de ieri, 14 Ianuarie 2012, au apărut nuanțe.

Într-adevăr, încerc, pe cât posibil, să pun accent pe lucrurile, locurile, sau persoanele care să mă îndrume spre ceea ce este important, motiv pentru care încerc  pe cât posibil să prilejuiesc asemenea momente de întâlnire căutându-le în toposuri consacrate - cărți, biserică, teatru etc. Ieri am mai găsit unul: agora!

Ieri, după 8 ore petrecute în Piața Universității, am redescoperit importanța comuniunii sociale, apărându-mi de sub tone de praf din memorie momente pe care le-am trăit cu 22 de ani în urmă, când, ca și acum - într-un început de ianuarie, deși foarte tânăr, mergeam pe stradă și mă bucuram să-l văd pe celălalt, acesta din urmă simțind în mod manifest același lucru față de mine, astfel că ideea de libertate socială, substitut al Libertății, ne unea, ne făcea unu, ca într-o enormă euharistie publică primită ad-hoc. Până ieri am mai regăsit asemenea momente, la o cu totul altă scară, câte odată la liturghie, dar și acolo destul de rar, foarte rar chiar, din păcate pentru mine.

Ieri am fost iar Unu împreună cu alți 1500, poate maxim 2000 de Bucureșteni. Dimensiunea acestei comuniuni mi-a provocat o cutremurare ce m-a făcut să intru deplin  în corpul acestei mase ce vibra într-un singur gând: “Libertate!”. Doar din când în când,  eram scos din această vibrație generală de către câte o voce gravă și îngrijorată ce ieșea din telefon: “Ce faci?”, “Unde ești?”, “Vezi că se împute treaba!”… Și-așa, deconectat și deconcentrat pe moment mă străfulgera căte o întrebare tâmpă: “Bă, ce caut eu totuși aici, căci nici șomer, nici pensionar sau bugetar nu sunt pentru a fi suficient de strâmtorat să stau să strig ore în frig…” 

Uitându-mă în jur, imediat orice dubiu îmi dispărea: marea majoritate a celor prezenți acolo nu veniseră scoși din casă de foame, căci nu foamea de păine îi unea pe cei de acolo, ci foamea de dreptate și adevăr, un slogan demonetizat și pângărit de o putere mundană murdară ce a renunțat la orice mască, la orice fariseism și care, întorcând totul pe dos, a lăsat să iasă la iveală o față hidoasă a răului însuși, și nu mă refer la aspectul moral al acestuia, ci la răul în sine, ontologic vorbind - la răul ca principiu de negare. Domnii și doamnele din Piața Universității (și nu folosesc aceste termene eufemistic, căci am văzut foarte multe persoane demne de aceste titluri), tinerii, copii, chiar băieții din galeriile echipelor de fotbal, toți erau acolo nu de foame, ci revoltați de impostură, de mârlănism, de minciună, și mai presus de toate, de rânjetul cinic și sarcastic al unui om ce a reușit să întruchipeze întru totul răul așa cum se poate manifesta el la acest moment istoric și în acest colț de lume.

Toți ne aflam acolo din DATORIE, din datorie față de noi înșine și de sămânța de Adevăr pe care o purtăm fiecare în noi și mai apoi din datorie față de “viitor”, atât cât și cum poate fi el întrezărit azi, căci lupta de azi va trebui să fie un semn nu doar pentru cei ce mint și înjosesc omul azi, ci și pentru orice viitor individ ce ar fi tentat să repete și poate să depășească în grozăvie pe cei de azi și asta pentru simplul motiv că “Se poate…” Ei bine, toți știam că aveam și avem în continuare DATORIA să spunem apăsat: “Nu, așa nu se mai poate! Nici acum, nici altă dată!” 

În același timp, Gratuitatea ricului asumat de cei mai mulți protestatari era într-o totală opoziție cu obligația datoriei resimțită de cei care erau obligați să ne înfrunte, de jandarmi, cu care, față în față stând, printre îmbrânceli, am putut chiar schimba câteva vorbe: mulți, cei mai mulți mi-au spus că nu ar fi vrut să fie acolo, că nu ar fi vrut să stăm față în față, că și ei au aceleași probleme... doar că datoria…

A fost momentul în care s-a încarnat în fața mea un adevăr ce mi s-a părut cândva  prea tranșant spus de către domnul Vasile Lovinescu: “Făt Frumos și Zmeul sunt frați buni în spatele scenei”. Și da, Feți Frumoșii - de toate vârstele, sexele și stările sociale, cu mâinile goale și piepturile înainte, în postura de cavaleri ai Adevărului chiar erau frați buni cu zmeii înferecați în armuri negre și care erau gata să îi măciucească în orice moment. 

Și am avut privilegiul de a cunoaște personal și acest episod, căci la ora 00.05, pe 15 Ianuarie deja, singur fiind pe trotuarul din fața Teatrului Național am fost bumbăcit și luat pe sus de către trei din zecile de jandarmi ce “curățau străzile” de gunoaie ca mine. Odată dus la secția 14 de Poliție și după ce am fost legitimat am redevenit însă frați: și cu jandarmul în grija căruia am fost dat și cu polițiștii de acolo și chiar și cu comandantul postului de Poliție ce a fost în mod special chemat la “datorie” în mijlocul unei nopți de sâmbătă spre duminică. Jandarmul, chiar în timpul unei discuții cu mine, a fost sunat de un număr necunoscut lui, număr care s-a dovedit a fi al unui fost coleg de liceu… pe care-l întâlnise în fața lui, de partea cealaltă a bariadei, printre manifestanți. S-a bucurat… și a rămas că se vor vedea, probabil chiar după manifestația de azi (dacă va mai avea loc). Apoi ne-am continuat discuția cu privire la ce aparent ne despărțea, dar care în realitate ne unea - măcar în gând.

Plecând de la Poliție pe la ora 03,30, și gratulat fiind cu un “premiu” de 200 Ron pentru faptul că am “tulburat ordinea și liniștea publică în zona mai sus menționată (Piața Universității), scandând lozinci contra regimului politic actual”, am fost încredințat odată în plus de evidența și temeinicia motivului care m-a scos inițial din casă și pentru care am făcut 100 km pentru a fi prezent alături de cele câteva mii de persoane care merită deplin titlul de român și chiar de om, motiv pentru care niciun efort sau preț nu era prea mare: ființial vorbind, ce Datorie poate fi mai mare decât aceea de a lupta împotriva răului și minciunii, de a lupta împotriva celui ce învrăjbește și separă (diabolon)  pe frați de frați, pe copii de părinți și bunici, pe medici de profesori, pe bugetari de privați, pe oricine de oricine și orice dacă s-ar putea, și în final, prin minciuna ridicată la rang de politică de stat - să despartă pe om de Adevăr?

Astfel, deși de mult nu mai credeam că o acțiune în general, și una politică în special, poate fi un lucru important în adevăratul sens al cuvântului, iată că și o luptă politică poate să devină un prilej de căutare de sine, căci și aceasta poate fi în final sublimată și redusă la unul și același lucru: “căutarea lui Dumnezeu, adică a singurei realităţi capabile să situeze totul, să dea „scara“ corectă a imediatului, să creeze ierarhii existenţiale cu sens”.

Asta este Datoria care mă obligă să particip cu totul la această luptă ce a depășit demult dimensiunea strict politică și care, cu privirea ațintită în sus, poate fi trans-formată într-o luptă de diensiuni mitologice, în fapt strict ființiale: între Adevărul și neadevărul din noi și din lume.

Să ne ajute Dumnezeu să găsim calea cea grea și strâmtă către Adevăr, oricare ar fi prețul ce va trebui să-l plătim!