Câteva considerații istorice privitoare la Crăciun

Căutând în mai multe surse nu putem să nu evidențiem faptul că “oricât ni s-ar părea de ciudat, sărbătoarea Crăciunului - naşterea lui Isus - a fost ignorată de creştinii din primele trei veacuri” și asta pentru simplul motiv că pentru creștinii din primele secole “adevărata naştere este naşterea cerească, marea, unica sărbătoare a începuturilor Bisericii fiind Paştele, altfel spus, comemorarea răstignirii, morţii şi Învierii”, cu alte cuvinte momentul începând cu care în biserica primară, prin împărtășirea cu sfintele taine în joia mare credinciosul putea deveni una cu Domnul său - adevărata naștere fiind cea de sus: “Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” (In. 3,3) și “Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. “ (In. 3,5)

Studiind sursele biblice, descoperim o unică referință în Evanghelia lui Luca (Lc. 2,8) care menționează faptul că „evenimentul” a avut loc cel mai probabil în anotimpul cald din Palestina, “undeva între aprilie şi noiembrie, dată fiind prezenţa păstorilor pe câmp la miez de noapte”, însă, având în vedere că perspectiva părinților bisericii nu putea fi una istorică, ci una atemporală și supratemporală, în niciun moment elementul hotărâtor în stabilirea acestei date nu a fost căutarea datei exacte în scurgerea timpului, cii a momentului potrivit pentru credincios în urcușul său spiritual.

Iată de ce, având în vedere imposibilitatea stabilirii unei date precise, în cadrul bisericii primare au avut loc discuții referitoare la stabilirea unei date pentru celebrarea Nașterii Domnului și așa cum vom vedea, toate variantele propuse până în anul 325, data Sinodului de la Niceea, au fost bazate pe ceea ce se numește în teologia modernă “analogii interpretative”, în fapt bazându-se pe aspecte simbolice, dar și de “iconomie” a realizării, a îndumnezeirii.

Una din aceste propuneri a fost „computus-ul pascal” din 243, în care era menţionată data de 28 martie, și asta plecând de la sugestia lui Malachia 3,20 (וְזָרְחָה לָכֶם יִרְאֵי שְׁמִי שֶׁמֶשׁ צְדָקָה וּמַרְפֵּא בִּכְנָפֶיהָ וִיצָאתֶם וּפִשְׁתֶּם כְּעֶגְלֵי מַרְבֵּק׃ - Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele lui şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.), unde “răsăritul cel de sus”, Iisus este numit Soarele Dreptății. De la această proorocie s-a făcut legătură cu cosmogonia biblică, revenindu-se la studiul Genezei, unde se spune că Dumnezeu a separat lumina de întuneric, cele două „jumătăţi” fiind egale, motiv pentru care s-a stabilit ca sărbătorire a nașterii momentul când „Lumina” este egală cu „întunericul” și anume la echinoxul de primăvară, care după calendarul roman pica pe 25 martie. 

Biserica primară s-a menținut strict de cuvântul evangheliei, și a pus accentul pe nașterea de sus (in 3.3-5) în fața nașterii cu trupul, motiv pentru care la începuturile bisericii s-a considerat că “dumnezeirea lui Isus nu s-a manifestat efectiv şi plenar decât în momentul botezului săvârşit în apele Iordanului de către Ioan Botezătorul (epifania)”, motiv pentru care în primele 4 secole Nașterea era sărbătorită odată cu Botezul, accentul fiind pus pe cel de-al doilea, ca având o mai mare importanță în viața credinciosului.

“Prima menţiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus, la Alexandria, se află în Stromatele lui Clement (I,21,146,1). La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide. Trebuie amintit că, pentru Basilide şi discipolii săi, venirea în trup a lui Isus, încarnarea efectivă nu joacă un rol important în mântuire, aceasta fiind socotită ca rezultatul unui proces pur spiritual, interior. Basilide sărbătorea pe 6 ianuarie epiphaneia, manifestarea lui Cristos în lumea pământească, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Nu era vorba despre naşterea lui Isus din Maria Fecioară. Gnosticii au ales data respectivă din motive polemice, pentru a contracara un cult păgân: fie al lui Dionysos, fie al lui Eon, cel născut din fecioara Core, fie al lui Osiris. În noaptea de 6 ianuarie, se spune, apele Nilului primeau o putere miraculoasă extraordinară de la aceste zeităţi. Deşi întemeiată de eretici, sărbătoarea Epifaniei (6 ianuarie) a fost preluată de majoritatea bisericilor din Orient. Numai că acestea nu se limitau la comemorarea botezului Mântuitorului, ci au extins sensul sărbătorii integrând în ea şi comemorarea naşterii Lui, venirea magilor şi nunta de la Cana. Prin urmare, până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, laolaltă cu data epifaniei.”

Prima mențiune a datelor pe care le cunoaștem în ziua de azi pare a fi fost facută de Iulius Africanul, care într-un pasaj din Cronografie, propune ziua de 25 decembrie, plecând de la premisa că 25 martie ar fi data conceperii lui Isus (Bunavestire) însă aniversarea oficială a naşterii lui Isus pe 25 decembrie “apare, pentru prima dată, la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de către creştinism a marii sărbători mitraice a Soarelui

, pe de altă parte, condamnarea învăţăturii lui Arie, la Sinodul de la Niceea. Anatemizând arianismul, care Îl subordona pe Cristos Tatălui, considerându-L creat, Sinodul a tranşat şi asupra chestiunii îndumnezeirii lui Cristos, distingând net Întruparea de Epifanie. Prin urmare, cele două momente din viaţa Mântuitorului, fiecare cu un sens teologic diferit, trebuiau comemorate separat. Faptul că ambele continuau să fie comemorate pe 6 ianuarie risca să prelungească un amalgam primejdios. Data Crăciunului s-a suprapus aşadar, din raţiuni deopotrivă teologice şi politice, peste data sărbătoririi lui Sol invictus (celebrat după calendarul stabilit de Julius Caesar).”

 motiv pentru care în anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca fiind data oficială a naşterii lui Iisus Hristos, iar cinci ani mai târziu, în 325, primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, a consfințit definitiv semnificaţia zilei de 25 decembrie la îndemnul părinților bisericii, înlocuind sărbătorile “păgâne” cu o sărbătoare creștină a luminii.

Într-un proces lent Sărbătoarea Nașterii de Sărbătoarea Arătării Domnului (sau Botezului domnului) s-au despărțit, una fiind pe 25 Decembrie iar cea de-a doua pe 6 Ianuarie, dar fiind în fapt aceeași Sărbătoare a Nașterii Soarelui (a Soarelui Răsare) cu cele două date de sărbătorire a acesteia, respectiv 6 Ianuarie și mai apoi 25 Decembrie și asta pentru simplul motiv că pentru creștini solstițiul vine în chiar momentul în care Dumnezeu se sălăsluiește între Oameni (la Crăciun) și întru Oameni (la Bobotează), iar Lumina cea adevărată luminează întreaga lume cu razele bunei vestiri astfel cum lumina Soarelui sporește de la o zi la alta. Astfel, Lumina cea adevărată luminează întreaga lume cu razele bunei vestiri astfel cum lumina Soarelui sporește de la o zi la alta. 

Iată cum odată cu generalizarea sărbătorii individualizate a Nașterii Domnului - Dies Natalis, Nativitas Domini, Christi Natalis - la 25 decembrie in Bisericile din tot Imperiul Roman din a doua jumatate a secolului al IV-lea si in secolul al V-lea, prima mare sarbatoare bisericeasca a anului se muta de la 6 ianuarie la 25 decembrie, luand cu ea si atributele de An Nou, "Craciunul fiind socotit in popor drept An Nou - pana astazi, - având unele caractere ce amintesc in chipul cel mai evident de "Kalendae Januariae".