Nașterea ca Revelație și arătare a Noii Legi / Continuitate și orthodoxie

Nașterea ca Revelație și arătare a Noii Legi

Continuitate și orthodoxie

Această fericire universală provocată de milostivirea Divină ce s-a arătat prin atât prin Facere și prin Nașterea Domnului (pentru creștini), este și motivul pentru care, dintre toate sărbătorile de peste an, Crăciunul este sărbătoarea în care găsim urme ca niște dâre parfumate ale tradițiilor precedente Creștinismului mai peste tot în lume, și îl găsim prăznuit, mai mult formal, dar nu neapărat fără temei, în țări cu tradiții diferite. Nici nu putea fi altfel, căci este o sărbătoare a Creării întregii Făpturi și a Luminii și în același timp a Nașterii Hristosului în lumea creștină. 

Nicio sărbătoare creștină lata decât perioada Crăciunului nu lasă să se descopere atât de evident misiunea creștinismului de revitalizator al Tradiției Primordiale pentru această parte de umanitate, revitalizare care s-a făcut pe de o parte prin întărirea și cristalizarea tradițiilor nedegenerate, cum era iudaismul, și pe de altă parte prin înlocuirea formelor tradiționale preexistente pe teritoriile “țintă” ale acestuia, dar și prin preluarea, înglobarea acestor forme tradiționale, nu prin “sincretism”, cum ar putea fi numit de unii moderni miopi intelectual, ci prin dezvăluirea înlăuntrul noii tradiții a aspectelor inerente acestui ciclu de manifestare în această parte de lume.

*

*           *

1 Creștinism și iudaism

Mai întâi să aruncăm o scurtă privire asupra relației extrem de complexe între noua tradiție și tradiția mamă - iudaismul din perspectiva evenimentului pe care-l analizăm, punct unde doctrinar se poate găsi mai lesne o continuitate și chiar o “împletire” a celor două tradiții.

Trebuie spus că tradiția creștină vine ca o continuare firească dar particularizată a iudasimului, fapt confirmat prin însăși cuvintele Domnului Iisus: “Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5, 17)”.  Acest fapt a făcut ca în această perioadă în chiar sânul bisericii să fie prezente două curente de opinie care au fost aparent într-o ireconciliabilă opoziție, dar al căror rezultat îl putem vedea în elemente simbolice vizibile până în zilele noastre, chiar dacă nu pe deplin conștientizate. Pe de o parte s-a manifestat un curent puternic iudeo-creștin, ce însă după începerea războiului romano-iudeu din 66 și distrugerea Templului din 70 s-a retras din Ierusalim și a devenit marginală până la dispariția sa totală în cursul secoleor II și III, iar pe de altă parte un curent care a împins creștinismul timpuriu să nu rămână o comunitate religioasă iudaică închisă, ci avea să se deschidă în special către occident, zonă care de altfel i-a fost destinată și în care va opera în special apostolul Pavel - “apostolul neamurilor” și de unde, așa cum vom vedea în altă parte, va îngloba în mod firesc obiceiuri și elemente doctrinare precreștine, toate fiind însă structurate pe o perspectivă în mod fundamental abrahamică.

Pe de altă parte, în primul veac creștin, biserica primară creștină a rămas profund ancorată în realitățile abrahamice, fiind rezultatul mesianismului specific unor medii iudaice, cum era partida fariseilor, mesianism puternic combătut de alte partide prezente în Sinedriu cum erau cele ale marilor preoți și al saducheilor.

Acest curent iudeo-creștin, primul în ordine cronologică, al cărui ilustru conducător a fost primul episcop al Ierusalimului (instituit de Însuși Domnul Iisus), nimeni altul decât Iacov, “fratele Domnului” (acesta fiind însuși autorul liturghiei creștine a cărei variantă “scurtată” o putem regăsi în Biserica ortodoxă până în zilele noastre prin liturghiile Sfântului Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur) a exercitat o înfluență dominantă în timpul primelor decenii ale Bisericii și i-a avut ca stâlpi pe apostolii Petru și Ioan, aceștia “aparținând grupului celor ce înțelegeau să renunțe într-o măsură cât mai mică cu putință la iudaismul autentic” (P. Braun). Biserica din Ierusalim prezenta caracterele unui creștinism rabinic, al căror elemente se regăsesc atât în scrierile Noului Testament cât și în Liturghia ce se practică până în zilele noastre în Bisreica Ortodoxă, “multe precepte morale sau formule liturgice al căror ecou îl regăsim în evanghelii, fiind în prelungirea iudaismului rabinic”

 (Jean Danielou - Biserica primară). Astfel, primii creștini au continuat să participe la viața religioasă a propriului popor (copii erau circumciși, se practica sabatul, creștinii din ierusalim practicau rugăciunea zilnică la Marele Templu), fiind priviți de către poporul de rând ca niște “iudei plini de râvnă”, constituind totuși un “grup distinct în sânul poporului lui Israel”, fiind numiți “oamenii căii” - ceea ce ar putea fi privit dintr-o perspectivă exoterică ca membri ai unei secte, însă, în realitate, din perspectivă ezoterică, erau adepți ai unei “școli”, al unui lanț inițiatic - inițiați, în zilele noastre exact aceeași formulă desemnând sufiții ce fac parte dintr-un turuqh, adică inițiații musulmani ce fac parte dintr-un grup inițiatic. La acești “oameni ai căii” nu a fost vorba în niciun moment de o convertire ci doar de a vedea și de a recunoaște Adevărul, faptul că profețiile referitoare la “sfârșitul timpurilor”

(acest sfârșit al timpurilor trebuie înțeles doar în sensul în care timpul se sfârșește prin descoperirea Vieții Veșnice prin clipă, prin eternul prezent al Dumnezeirii, așa cum am arătat în altă parte.) se împliniseră, iar Domnul Iisus era “Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, născut și nu făcut” ce a venit în și prin Om. 

Multe sunt elementele care atestă continuitatea dintre creștinismul astfel cum ne-a fost transmis până la noi și rădăcina sa abrahamică, și în cele ce urmează vom încerca să arătăm care sunt elementele de continuitate legate de Nașterea Domnului.

Unele din confirmările explicite ale acestei continuități o găsim în cultul creștin prin celebrarea tăierii împreju (1 Ianuarie) și a intrării pruncului Iisus în Templu (3 februarie), ca ultimă sărbătoare ce aparține ciclului  închinat nașterii Domnului. 

Dacă pregătirea pentru Nașterea Domnului (respectiv postul Crăciunului) începe cu 40 de zile înainte de marea sărbătoare, și este marcată de o sărbătoare precum Intrarea Maicii Domnului în Templu, finalitatea Nașterii și Arătării Domnului o vedem tot la 40 de zile de la eveniment, în mod firesc, tot printr-o intrare în Templu, căci acest templu este  în același timp intreaga creație dar și inima omului însuși. De data asta intrarea în Templu nu  este a Fecioarei ci a însuși Pruncului Iisus, iar dacă în cazul Sfintei Fecioare intrarea acesteia a fost o pregătire pentru primirea înlăuntrul Său a Cuvântului, iată că intrarea Domnului în templu, a Cuvântului în trup, a avut ca efect Eliberarea, Înălțarea celui ce îl primește în mod conștient și voluntar. Să detaliem puțin și contextul legal și istoric.

După “Legea Veche”, la 40 zile de la naștere și 30 zile de la tăierea împrejur, noul născut și în special orice intâi născut de parte bărbătească era dus la Templu să fie închinat lui Dumnezeu în amintirea pruncilor israeliti salvați de la moarte, prin sângele mielului pascal (Ieșirea 11 si 13). Cu același prilej se făcea și curățirea mamei prin intermediul unor jertfe, curățire în urma căreia mama, fiindu-i interzis accesul în templu timp de 6 săptămâni după naștere, putea să reintre în templu (sic!).

“Cel vechi de zile

, carele legea de demult în Sinai a dat lui Moisí, astăzi prunc s’a văzut. Și dupre lege ca un făcător al legii, legea plinind, în biserică s’a adus și bătrânului s’a dat” 

Astfel, așa cum este subliniat în scrierile bisericești, Întâmpinarea Domnului este o sărbătoare a împlinirii legii vechi

 sub dublul aspect al acestei noțiuni: respectarea și supunerea față de aceasta - având în vedere faptul că sunt îndeplinite toate prescripțiile acesteia, dar și desăvârșind Legea - prin faptul că este arătată și finalitatea acesteia: Eliberarea, trecându-se de la interpretarea literară și normativă a Legii (unde Eliberarea era văzută ca ieșirea din robie a poporului sfânt), la interpretarea “în Duh și Adevăr”, unde Eliberarea a fost cel dintâi văzută de către bătrânul Simeon sub aspectul său de Îndumnezeire, așa cum reiese din Evanghelia lui Luca (cap. II):

1. Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace,

30. Că ochii mei văzură mântuirea Ta,

31. Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor,

1. Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.

Eliberarea lui Simeon nu a fost una materială, o ieșire de aici dincolo, așa cum era obișnuit să fie înțeleasă literal de marea majoritate izarelită, și nici o eliberare din viață,  așa cum este îndeobște interpretată în zilele noastre, ci o “slobozire în pace”, o slobozire cumva - o eliberare în Pace, în Salem, care este o stare. Mai mult, această eliberare nu avea loc cândva în trecut (de sub stăpânirea Egiptului) sau în viitor (de sub așteptata eliberare de sub stăpânirea romană, sau de sub chinul unei vieți (prea) îndelungate), ci ACUM, în eternul prezent al Clipei, al Păcii:

“Acum Dumnezeu cel curat ca un prunc sfânt, deschizând pântecele celei Curate, luiși insuși ca un Dumnezeu se aduce, de blestemul legii slobozindu-ne și luminând sufetele noastre.”

Faptul că Simeon a căpătat “acum” slobozirea, o Eliberare instantanee, ne este certificat de faptul că în această stare, din acest prezent supratemporal, ochii lui au fost în măsură să vadă “mântuirea Ta pe care Ai gătit-o înaintea feței tutror popoarelor”, mântuire care dacă pentru el venise prin vederea directă a pruncului, pentru restul popoarelor a putut fi văzută doar printr-o vedere profetică a unei realități ce avea să prindă formă peste zeci, dacă nu sute de ani, așa cum a fost și vederea “sabiei” care avea să treacă prin sufletul Mariei peste 33 de ani. 

Împlinirea legii iată că nu a fost doar desăvârșirea legii celei vechi ci este și cheia legii celei noi, căci vederea lui Iisus are ca scop și urmare imediată eliberarea noastră imediată, numai din această stare adeptul putând să facă toate cele amintie de Marcu:

 “17. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, 18. Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.”

Despre aceștia apostolul Pavel Spune că “s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, Şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor”

Nu întâmplător tot cu prilejul întâmpinării Domnului în ritul ortodox se citeste la liturghie un fragment din capitolul 7 al Epistolei către Evrei a sfântului Apostol Pavel în care se vorbește despre schimbarea preoției Levițior cu cea “după rânduiala lui Melchisedec”. Acest Melchisedec, despre care vom vorbi cu altă ocazie, este fără îndoială unul dintre cele mai misterioase personaje ale Vechiului și Noului testament despre care Pavel spunea că este (Ev. 7,3) “Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea.”

Toate acestea nu pot fi înțelese într’Adevăr decât dacă vor fi privite din perspectiva tradiției celor care au fost contemporani Domnului. Mai întâi iată cum proorocul Daniel (7, 13-14) proorocea venirea noului avatar:

1. Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. („Am privit în vedenia de noapte şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi ca Cel vechi de zile a stat şi cei de faţă au stat în faţa Lui“ varianta Septuaginta, mai puțin exactă)

14. Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.”

Mai întâi, analizând denumirile “personajelor” din proorocie observăm că acestea sunt de fapt idiomatice, “adică reprezintă o formulare specifică aramaizantă (originalul din Vechiul Testament este aici scris în arameică). „Fiul Omului“ - bar enaş ar însemna la modul general un bărbat, eventual în floarea vârstei,” dar, așa cum vom vedea nu se va putea în niciun chip traduce daor cu sesnul de „bărbat“, „om“, „cineva“, așa cum susțin unii teologi contemporani, iar „Cel vechi de zile“ (atiq yomin) nu desemnează nicidecum un simplu „bătrân“.

 Cele 2 noțiuni trebuiesc luate în sensul lor strict iudaic pentru a putea fi înțelese, orice altă “adaptare” conform concepțiilor teologilor creștini contemporani fiind doar primul pas spre o interpretare eronată.

Mai întâi, pentru a înțelege Cine este „Fiul Omului“ (bar enaş), va trebui să știm că acest Om este din perspectiva înțelepciunii iudaice întreg Univesul și tot ceea ce îl depășește pe acesta, fiind descris de Zohar:

“La început, înaintea creării oricărei forme, El (Dumnezeu) fără chip și fără asemănare … Dar după ce a făcut Forma (supra-formală și prototipică) Omului ceresc, ea i-a servit drept car (suport al imanenței) în care El a coborât (din Trabscendența Sa suprainteligibilă) pentru a fi cunoscut.”

Cu alte cuvinte El - Dumnezeul este Dumnezeirea, Esența Divină, pe când Om-ul este Dumnezeu în Act, ce depășește chiar și Ființa, esența Omului fiind Ain - Absolutul, iar, Forma sau Figura sa fiind Ehyeh, Ființa. Acest Om este eternul Unu, fiind Unitatea sephiroturilor și purtând în iudaism numele de Metatron, Omul imanent și Universal sau Macro Anthropos, sau “micul IHVH”, manifestarea universală a “Marelui IHVH”. Acest Metatron mai este numit și “Prinț al Feței” Divine fiind Marele Mediator Universal și “forma” supra-formală din care izvorăsc formele tuturor lucrurilor create. Oare Nu din această perspectivă Evanghelistul Ioan, care după cum am văzut era un iudeu riguros, scvria la începutul evangheliei sale: “Toate prin El s-au făcu; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.”

Astfel, „Fiul Omului“ (bar enaş) îl găsim în tradiția iudaică (păstrată în kabbala) ca fiind “imagine - eikon - a omului perfect și arhetip al lumii”, pogorâre a lui Metatron,  ce aduce pentru creștini o efectivizare prin Persoana Domnului Iisus a posibilității ce a fost date omului să se transforme în Om Universal (supraindividual), posibilitate care în iudaism a fost confirmată de “ridicarea lui Enoh la cer, unde el devine Metatron”. Acesta este motivul pentru care Domnul Iisus spune “Eu sunt poarta”, unirea omului cu Divinul fiind posibilă doar ”prin intermediul mijlocirii “Prezenței Reale, fiind înfățișată metodic, când ca o “Coborâre” a Divinului în ființa umană, când ca o Ascensiune către cel Prea Înalt - El Elion”, în oricare dintre aceste două căi “inițiatul trebuind însă să “coboare” în străfundurile inimii sale”.

Doar din această perspectivă abrahamică putem înțelege de ce Apostolul Pavel scrie (Col 1 15-17):

“15. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.

16. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El.

1. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate.”

În același timp găsim o descriere aproape identică a Fiului Omului într-un tratat gnostic copt: “El cunoaște (în sine) aceste universuri, pe universuri le contemplă în sine. De necuprins este el, în vreme ce el conține toate universurile avându-le în sine. (…) Acesta este cel în care toate universurile se mișcă fără încetare; el le dă formă în sine însuși”

 (de văzut în Fapte17, 28 “Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem”), concepție pe care o regăsim și în Fapte 17, 28 “Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem”, fapt ce i-a făcut pe cercetători iudei să aprecieze că “la baza textului creștin se află o noțiune macroantropică ebraică din perioada precreștină”

 . Acest fapt, l-a determinat pe Moshe Idel ca, interpretând noțiunea de Fiu al Omului dar și a versetului din Col. 1, 19 

“Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea.”

să ajungă la concluzia că “Christos nu este aici numai util în actul Creației, imagine a Creatorului și scop Creației (“pentru El”), dar el cuprinde în sine atât imaginea Creatorului, cât și Creația, fiind formă a lui Dumnezeu

 (vezi și Monoimos), “corpul lui cosmic întreaga lume și s-a identificat cu pleroma”, cum scrie Stroumsa”

 (Moshe Idel - “Cabala - Noi perpective” pag 168). Toate acestea îl determină pe Moshe Idel să concluzioneze “concepția potrivit căreia lumea era concentrată într-o formă antropomorfică - Adam în Midraș avkir, Christos în epistola lui Pavel, “omul” în tratatul copt, - constituie după părerea mea, o versiune diferită de binecunoscuta concepție macroantropică: anthropos nu se identifică cu structura cosmică, ci este recipientul care, chiar dacă corespunde parțial unei părți din univers, depășește această parte nu numai din pricina rangului său excepțional, dar și din pricina aspectului său”

 (Concepția despre Adam Kadmon este des întâlnită în surse cabalisitice: Ezra - “Omul este alcătuit din toate entitățile spirituale”;  Cordovero - “omul cuprinde în alcătuirea sa toate creaturile, de la începutul și până la sfârșitul Creației, Formației și Lucrării, așa cum e scris: ”Eu l-am creat, l-am format și chiar l-am lucrat”, iar Luria spune - “toate lumile sunt concentrate în acest Adam Kadmon”)

Și, după ce am citat din mai multe lucrări specifice spiritualității ebraice (Zoharul, Talmudul), precum și din autori contemporani cum sunt Moshe Idel, Leo Schaya, Ghershom Scholem etc, nimic nu ar putea contura mai bine o perspectivă largă abrahamică asupra Domnului Iisus în micul nostru studiu decât perspectiva unui inițiat musulman care spune că: “Ființa christică fiind în fond una dintre formulele după care poate fi înțeleasă constituția Omului Universal, această formulă poate fi găsită într-un anume fel în orice Teofanie antropomorfică. Astfel, când se spune că Adam sintetic al originilor a fost făcut după “imaginea” lui Dumnezeu și de asemenea întru “asemănare” cu El, această dublă relație analogică a Omului Universal cu Dumnezeu poate fi raportată la cele două naturi: “imaginea” corespunde “naturii umane” iar “asemănarea” corespunde “naturii divine”” vorbind în același timp de același “rol” de mijlocitor, de poartă a Domnului Iisus, vorbind de o “funcțiune de “transformare” în sensul “trecerii dincolo de formă”.

Revenind la proorocia lui Daniel, trebuie spus că în ceea ce privește cel de-al doile termen, Cel vechi de zile - Atik Yomin, este aspectul interior al Sephirei Kether și este aspectul interior al Creatorului, Arikh Anpin (Marea Față - formată din Sephirele Kether - Hokhmach - Binah), este Dumnezeu Esență de care vorbemam mai sus. Cuvântul Atik înseamnă literalmente “bătrânul”, indicând calitatea sa primordială, sau distanța, indicând faptul că este îndepărtat de Creație și celelalte Sefiroturi. Însă Atik are aceeași rădăcină ca și ma’atik care înseamnă copie, replică, căci Divinitatea a voit să creeze ceea ce este ascuns în Atik în fiecare lume, potrivit nivelului acesteia. Astfel, dacă Arich Anpin este voința lui Dumnezeu de a creea, Atik este motivul pentru care toate lumile au fost create deodată, de la început, motiv penru care mai este și numit hata’aguim Mekor - izvorul tuturor bunătăților divine. Dacă ne este permis să sintetizăm într-o singură expresie mai puțin străină nouă, Cel vechi de zile - Atik Yomin este un alt aspect al Ein Sof din Kabbala, Dumnezeirea, Gottheit-ul lui Meister Eckhart, Essentia scolasticilor.

Acum, având în vedere cele de mai sus o să încercăm să recitim proorocia lui Daniel, versetul 13 din capitolul 7 sunând astfel: 

“Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Iisus  (Fiul Omului sau Adam Kadmon) şi El a înaintat până la Dumnezeire (Cel vechi de zile), 

şi a fost dus în faţa Lui.”

Insondabilă taină a Divinității… Vom aminti doar că potrivit Kabbalei singura proximitate a  Marii Fețe (Arikh Anpin - aspect pur transcendent al Divinității) este Mica Față (Zeir Anpin), prin intermediul căreia Divinitatea se învăluie și prin intermediul căreia Aceasta se arată, căci finitul nu ar putea suporta contactul imediat cu Supremul… Această Mică Față, care desemnează cele șase sefiroturi active ale construcției, se manifestă prin sefira receptivă, Malkuth, aspect al Inteligenței divine numită și Shekina, care este o “oglindă” goală ce reflectă, în mod simplu tot ceea ce este sus, în Lumea Divină și jos în creație, care nu manifestă “nimic care să nu fie strict conform intențiilor Regelui divin”, fiind în același timp “Mijlocitoarea perfectă pe lângă Rege”… Dacă vom mai spune că  în Kabbala “cele două Fețe divine nu sunt decât una: este singurul Dumnezeu care se contemplă pe Sine însuși, odată “fără văl” precum Arik Anpin și “prin mijocirea vălului”, apărându-și sieși și creatului ca Zeir Anpin”.

“13.Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?

14.Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci.

15.Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt?

16.Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”

Iată deci cum Domnul Iisus vine să întrupeze și cele mai tainice învățături israelite, El fiind „Fiul Omului“ - Bar enaş și Zeir Anpin în același timp, motiv pentru care și cântăm:

Adevărul (aspect intrinsec al lui Bar Enaș) a venit, umbra a trecut 

și Dumnezeu (Arik Anpin) oamneilor din Fecioara (Malkuth) s-a aratat,

Cel ce a luat chip precum suntem noi și a Îndumnezeit trupul

Pt aceasta Adam se innoieste impreuna cu Eva (amândoi recreînd unitatea androginică, una fiind în Adam Kadmon) strigând,

Pe pământ Bună Voirea (Îndurarea - Hochmach) s-a arătat ca să mântuiască neamul nostru!

(va urma)

P.S.

În același context iudaic va trebui să amintim și despre Hanukkah (în ebraică חֲנֻכָּה sau חנוכה), sărbătoare care, deși cu o cu totul altă rădăcină istorică, este tot o "Sărbătoare a inaugurării", este în același timp și o "Sărbătoare a luminilor" și care este celebrată cu diferențe de câteva zile tot în perioada din jurul solstițiului de iarnă.

Sărbătoare care durează opt zile (25 Kislev - 3 Tevet), comemorează victoria macabeilor asupra monarhiei seleucide din Siria, care încerca să distrugă religia evreiască și să elenizeze popoarele de sub dominația sa. Principalele evenimente asociate cu Hanuka s-au desfășurat între 165-163 î.Chr., deși lupta armată a macabeilor împotriva grecilor a continuat încă mulți ani, până când evreii din Ereț Israel și-au dobândit de facto independența. Hanuka este așadar o sărbătoare postbiblică, fiind o sărbătoare minoră, în timpul căreia munca și alte activități nu sunt interzise.

Fiind o sărbătoare a luminii - Hag ha-urim (cum altfel în jurul solstițiului de iarnă?), în fiecare seară de Hanukah se aprinde hanuchia, o menora specială destinată acestei sărbători. 

Nu lipsit de relevanță este faptul că principalul fapt sărbătorit este reinaugurarea Templului de la Ierusalem de către Iuda Macabeul, prilej cu care s-au facut de asemenea și noi ustensile sacre, inclusiv un sfesnic, un altar pentru tamaiere, vase, perdele etc. Potrivit traditiei Talmudice (Sab. 21b), in timpul purificarii Templului, s-a descoperit o căniță de ulei sfânt, nepângărit, pentru sfeșnic, vestita menora. Deși era puțin, cât pentru o singură zi, uleiul a ars 8 zile neîntrerupt

. Pentru comemorarea acestei minuni, spun înțelepții, s-a instituit o sărbătoare de opt zile, și anume Hanuka.

Dar oare nu și Crăciunul este o sărbătoare a reinaugurării templului în care se găsește Duhul lui Dumnezeu prin Nașterea Domnului, al lui “Adam celui Nou”, atunci când cântăm:

“Văzând ziditorul pe om pierind, pe cel ce l-a zidit cu mâinile, plecând cerurile S-a pogorât, și pe acesta, din Dumnezeiasca Fecioară tot îl înFiințează, cu adevărat întrupându-se, că S-a preaslăvit.”

“Pe cel căzut pentru neascultare, pe cel după chipul lui Dumnezeu, pe cel ce era cu totul în stricăciune, pe cel lipsit de viața cea dumnezeiască cea bună iarăși îl înnoiește, ca un înțelept ziditor, că S-a preaslăvit!”