Gânduri spre Înviere 2

       Acum, cât suntem în “netimpul” marelui praznic al Învierii mă grăbesc să vin spre voi cu alte câteva gânduri, care, deși incomplet așternute pe hârtie și într-o formă cu totul neșlefuită, sper să fie totuși un punct de sprijin în căutarea Adevărului ce a ieșit din mormânt pentru ca inimile noastre să cucerească Pacea.

Slujba Învierii mi-a adus aminte că Schuon spunea că “rațiunea suficientă a oricărei forme a Revelației constă în a realiza, în modul cel mai amplu posibil, ceea ce constitie chiar rațiunea de a fi a existenței noastre; (…) tradiția va oferi deci, celui ce corespunde prin natura definiției “omului”, mjloacele de realizare a scopului său ultim” scop care este îndumnezeirea: potrivit Sfântului Vasile “omul este o creatură ce a primit porunca să devină Dumnezeu” iar Sf. Chiril al Alexandriei spune că “Dacă Dumnezeu a devenit om, omul a devenit Dumnezeu”.

Pentru creștin Calea spre Îndumnezeire este dată explicit de Domnul Iisus: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Mc. 8, 34) și arată clar două etape majore: lepădarea de sine, pe de o parte, și asumarea Crucii și urmarea Domnului pe de altă parte. 

Mai întâi, lepădarea de sine, care în limbaj monastic este numită “zdrobirea inimii”, este prima “moarte” prin care trebuie să treacă adeptul, care va trebui să-și nimicească sufletul patibil, inima “plină de cele rele”  Aceasta fază a îndumnezeirii are loc mai întâi prin botez, despre care am vorbit în altă parte, dar despre care trebuie totuși să menționăm că nu întâmplător, în primele veacuri creștine, avea loc în chiar noaptea de înviere, motiv pentru care se și cântă în cadrul slujbei pascale ortodoxe: “Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat!”(Galateni 3,27). Aceasta este “haina” despre care vorbește și cântarea din fiecare denie a Săptămânii Patimilor - “Cămara Ta, Mântuitorule meu, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește.”, cântare ce probabil că era destinată în biserica primară “celor chemați”(cei chemați, numiți și catehumeni, sunt cei ce doreau să devină creștini și se pregăteau să primească botezul: “Denumirea de catehumen vine de la verbul grecesc catiheo care înseamnă a răsuna, a vesti ceva de pe un loc înalt, a chema. În Noul Testament acest termen este folosit cu sensul de a învăţa pe altul prin viu grai. În Biserica primară, termenul de catehumeni este folosit, începând cu Tertulian (secolul al II-lea) pentru a-i desemna pe cei care sunt învăţaţi adevărurile de credinţă în vederea botezului. Din secolul al II-lea în Biserică se dezvoltă instituţia catehumenatului, adică împărtăşirea adevărurilor de credinţă celor ce doreau să devină creştini, în mod organizat, înainte de botez. Catehumenatul atinge apogeul în secolul al IV-lea şi începe să dispară spre sfârşitul secolului al V-lea, odată cu generalizarea botezului copiilor. Catehumenii erau primiţi de regulă dintre oamenii liberi, cu ocupaţie onorabilă, iar dintre sclavi cu voia stapânilor lor. Admiterea în catehumenat o aprecia şi aproba episcopul, candidatul fiind prezentat de unul sau mai mulţi credincioşi care garantau pentru el. Dupa ce episcopul îl cerceta asupra vieţii şi dorinţei de a deveni creştin, el facea făgăduinţa de a-şi schimba viaţa. Apoi era consacrat sacramental printr-o rânduială de slujbă numită rânduiala catehumenatului (pastrată şi săvârşită până azi înainte de slujba propriu-zisă a Botezului) prin care era eliberat de sub stăpânirea diavolului şi îşi mărturisea credinţa în Hristos şi dorinţa de unire cu El. După aceea catehumenul era încredinţat unui catehet (învăţător, devenit azi “naș”) care să-l iniţieze în adevărurile de credinţă şi primea dreptul să participe la prima parte a Sfintei Liturghii care, pentru această, se numeşte până azi şi Liturghia catehumenilor. Catehumenatul, care la început dura doar câteva luni, a ajuns ca, pe măsura dezvoltării sale, să se întindă pe o perioadă de doi sau trei ani. Catehumenii erau împărţiţi, în funcţie de etapa în care se aflau, în două, apoi în trei categorii: catehumenii propriu-zişi, energumenii şi fotizumenii (cei pentru luminare). La sfârşitul Liturghiei catehumenilor se făceau rugăciuni speciale pentru fiecare dintre aceste categorii după care părăseau biserica. Până astăzi se păstrează în rânduiala Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite rugăciunea pentru fotizumeni, rostită începând cu mijlocul Postului Mare. La Liturghiile Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare s-a păstrat doar ectenia catehumenilor.”) și care pentru cei deja botezați trebuie să pregătească o “reactualizare” a botezului prin “îngroparea” împreună cu Domnul în Sâmbăta mare. Această “haină”, îmbrăcarea cu Iisus, este cea care-l face pe credincios să asume umanitatea perfectă a Fiului, sfințenia acestuia, pentru a-l face “vrednic” de urcarea pe cruce și învierea Împreună cu acesta într-o nouă umanitate, alta decât “lumea” părăsită deja. Trebuie subliniat că în primele veacuri nu toți cei botezați se și împărtăseau imediat după botez,  ceea ce indică faptul că inițial botezul și împărtășirea cu sfintele taine erau două etape distincte în drumul omului spre desăvârșire.

“Luarea crucii și urmărirea Domnului” de către adept în zilele noastre este limitată în interpretare la sensul de a îndura greutățile vieții cu stoicism (arătăm că învățătura centrală a stoicismului este morala derivată din însăși legile naturii. Acceptarea acestei evidențe compensează durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea și recomandă iubirea față de oricare alte ființe.). Însă Domnul Iisus nu a fost un “stoic”! El, ca om și Dumnezeu a venit nu pentru a dubla sau înlocui normele morale din legea veche - care prescriau în mod explicit o linie comportamentală mundană, ci pentru a “ieși de sub lege” cu sensul de ieșire din lume, căci “Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.” (In. 17, 16). Faptul că această prescripție nu a fost destinată doar apostolilor o întărește explicit Domnul cu aceeași Ocazie spunând: “Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (In. 17, 20-21). Această ieșire din lume are loc prin urcarea pe cruce a adeptului împreună cu Iisus și realizarea tainei sfintei Cruci, care la Înviere se relevă a nu fi doar un mijloc de tortură și o cale spre îndumnezeire. Astfel, dacă “luarea crucii” nu ar fi urmată și de îndemnul expres al Domnului “urmați-Mi Mie!” am putea să rămânem la cele menționate mai sus, respectiv “moartea pentru lume” și asumarea greutăților vieții, dar acestea sunt deja asumate prin botez. Sensul profund al “luării crucii” de către credincios stă de fapt în “urmarea Domnului”, care practic îl obligă acesta ca, nu prin imitare, ci prin identificare cu Domnul să realizeze perfecțiunea Domnului Iisus, sfințenia acestuia, aspect care așa cum am arătat mai sus este simbolizat de brațul orizontal al crucii, dar și universalitatea acestuia prin coființarea cu Acesta “În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins”.

Astfel, “luarea crucii” devine ceea ce Réne Guenon numea “realizarea în sine a Omului Universal” care realizează “comuniunea perfectă a totalității stărilor ființei, armonios și conform ierarhizate în cele două sensuri de amploare (extensiunea individualității integrale) și exaltațiune (vertical, în ierarhia stărilor multiple - corespunzând indifinității posibilităților particlare conținute în Omul Universal)” (Probabil că este însuși motivul pentru care la capătul oricărui mormânt al unui creștin se află o cruce cu numele acestuia, acesta prin credința în Numele Domnului unindu-se cu Iisus, murind pe cruce și înviind odată cu acesta, a devenit Om Universal - adevărat Fiu al lui Dumnezeu, căci “Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. (In. 5, 24)”).

Efectul “luării Crucii” și “urmării Domnului” îl găsim în mod expres enunțat în noaptea de Înviere, când la Liturghie, în loc să fie citite pericope evanghelice legate de învierea arătarea Domnului după înviere, Sfinții părinți ai Bisericii au hotărât să fie citit începutul evangheliei lui Ioan, capitolul I 1 -17, aparent fără legătură (faptică și istorică) cu evenimentul celebrat, unde în versetele 12-14 se spune expres:

“12. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, 

le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu,

13. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, 

ci de la Dumnezeu s-au născut.

14. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, 

slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”

Astfel, în chiar noaptea de Înveiere aflăm că “cei ce l-au primit” și care “cred în numele Lui” Hristosul “le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu”, ceea ce vrea să zică din perspectiva celor spuse mai sus că cei ce “s-au îmbrăcat în Hristos”, cei botezați, au putere, deci au potențial cum s-ar spune în limbaj modern, de a “se face fii ai lui Dumnezeu”, moment în care se șterge orice filiație umană și mundană, căci “nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” asemenea Domnului Iisus. Cheia înțelegerii stă în ultimul verset citat, dar al cărui înțeles este din păcate viciat de o traducere eronată a variantei în română a Bibliei. În greacă, limba originară a noului testament, versetul 14 este: 

“Καὶ ὁ Λόγος σὰρξ ἐγένετο καὶ ἐσκήνωσεν ἐν ἡμῖν, καὶ ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν αὐτοῦ, δόξαν ὡς μονογενοῦς παρὰ πατρός, πλήρης χάριτος καὶ ἀληθείας.” expresia “ἐν ἡμῖν” însemnând literalmente “în noi”. Motivul pentru care cuvântul “ἐν” a fost tradus “între” și nu “în” ne scapă, cert este că în unele variante mai vechi ale Bibliei, precum și în traducerea lui Bartolomeu Anania apare tradus cu “întru”, mult mai apropiat de sensul originar al cuvântului grec. 

Relevant este și faptul că traducerea primă a cuvântului “ἐσκήνωσεν” - ce apare tradus în varianta română a Bibliei cu “s-a sălășluit”, este tabernacol, cuvânt tradus de Dex prin “1. Cort; (spec.) cortul în care erau ținute tablele legii la vechii evrei. 2. Nișă în peretele sanctuarului unei biserici catolice sau cutie de argint de o formă specială, în care se păstrează cuminecătura și unele obiecte de cult.”, astfel că “ἐσκήνωσεν” - tabernacol este în mod evident traducerea cuvântului ebraic “mishkan (משכן)” - Sfânta Sfitelor unde era ținut chivotul legământului, fapt care, așa cum vom vedea, nu este fără importanță.

Revenind la versetul 14 după clarificările de mai sus îl vom citim sub o cu totul altă lumină 

“Şi Cuvântul S-a făcut trup şi [Și-a făcut] tabernacol - Sfânta Sfintelor (S-a sălăşluit) în noi 

(între noi) şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”

Doar în această traducere pot fi înțelese versetele apostolului Pavel “(…)m-a chemat prin Harul Său, să descopere pe Fiul Său în mine (en emoi - apare în textul grecesc si întru - apare în treducerea “oficială”) (…)” (Gal. 1, 16) și  “Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini”. Faptul că Ioan spune că Cuvântul Și-a făcut Sfânta Sfintelor în noi este urmarea firească și directă a faptului că în momentul morții Domnului pe Cruce toți evangheliștii sinoptici spun că 

“Şi catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos.” (Marcu 15, 38), 

astfel dispărând despărțitura ce ținea credinciosul evreu departe de Chivotul Alianței. Ruperea catapetesmei este de fapt sfâșierea voalului ce despărțea Cortul Mărturiei, în care toți aveau acces, de “cortul numit Sfânta Sfintelor” în care “numai arhiereul, odată pe an, și nu fără de sânge” intra. Catapeteasma (voalul) ruptă în două este sfâșierea vălului Mayei pentru cel devenit una cu Iisus Hrsitos, este ruperea iluziei acestei lumi care permite comemplarea Adevărului în sine, în inima credinciosului fără voal sau intermediar, adeptul putând să-și descopere “sămânța” divină sădită în cel mai secret loc al ființei sale. Astfel Hristos “a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său (referitor la suprimarea scrificiului cu sânge de animal, care era obligatoriu în Vechea lege și îl găsim și astăzi în numeroase alte tradiții, Schuon spune că “creștinii sunt astfel “acoperiți” sau protejați prin sacrificiul lui Hrsitos, acesta sintetizând în El Însuși, prin divinitatea Sa, cum am spus, totalitatea ființelor”), şi a dobândit o veşnică răscumpărare.”(citate din capitolul 9 din Epistola după Evrei a Sfântului apostol Pavel), sălășluindu-se în noi, făcând în noi Sfânta Sfintelor. Acesta este ultimul blestem al Legii dezlegat, orice credincios având acces în Sfânta Sfintelor, căci acestea se găsesc chiar înlăuntrul înimii sale, inimă devenită Cer și Tron al Domnului. Toate aceste sunt perfect sintetizate în prima cânatre din slujba învierii (Irmosul Cânării 1 pe glasul 1) din biserica răsăriteană:

“Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! 

Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, 

cei ce cântăm cântare de biruință.”

Omul îndumnezeit este deci cel care reușește să pătrundă în Taina Inimii sale, acolo unde se află ieslea nașterii Domnului, mormântul în care a fost așezat cu trupul, sfânta sfintelor cu Chivotul Alianței dar și scaunul Domnului pe care stă prin Fiul cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, așa cum spune Apostolul Pavel: 

“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă.” Col. 3, 1-3.

Fie ca Domnul să ne dea puterea să găsim unimea întru Treime!

Gânduri spre Înviere

Probabil că cea mai importantă zi pentru realizarea spirituală a oricărui creștin este Marea zi de Vineri, cea din’naintea Învierii Domnului. Această zi era numită în primele secole creștine și Paștele Crucii, și asta nu fără relevanță. Mai întâi, pentru a înțelege Paștele Creștin, trebuie să înțelegem ce era Paștele Iudeu, căci doar nu întâmplător Domnul Iisus a hotărât ca intrarea Sa în Ierusalim să fie cu cinci zile înaintea Paștilor evreiesc

 (Ioan spune “Deci cu șase zile înainte de Paști, Iisus a venit în Betania” (12,1) și că “A doua zi, mulțime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,/ Au luat ramuri de finic și strigau: Osana! (…)” (12, 12-13)), iar ca ceea ce numim “Cina cea de taină” să fie Cina de Paște(Luca spune că ”Şi a trimis (Iisus) pe Petru şi pe Ioan, zicând: Mergeţi şi ne pregătiţi Paştile, ca să mâncăm.” (22,8), Marcu: “Iar în ziua cea dintâi a Azimilor, când jertfeau Paştile, ucenicii Lui L-au întrebat: Unde voieşti să gătim, ca să mănânci Paştile?” (14,12), și Matei întărește același fapt: “În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?”. Această precizare este necesară în contextul în care există păreri conform cărora Cina cea de taină nu ar fi avut loc în seara de Paște Evreiesc, ci cu o zi înainte, și asta doar pentru a justifica folosirea pâinii dospite și nu a azimei în împărtășania din ritul Ortodox. Pentru a clarifica orice posibilă neînțelegere, vom aminti doar că Sinaxarul ce se citește la Denia de Joi se spune: Paștile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertefească și Paștile nostru Hristos”).

Paștele evereiesc, respectiv Sărbătoarea Azimelor şi cea a Paştelui, celebrate împreună, au fost iniţial două sărbători distincte. Prima era legată de riturile religioase care se celebrau primăvara la culesul primelor recolte. În Orientul Antic era convingerea generală că aluatul însemna degradare care aducea cu sine o anumită impuritate; de aici folosirea rituală a pâinii azime, nedospite.

Paştele era legat de ieşirea din Egipt. Cu acest prilej evreii, grăbiţi, căci trebuiau să fugă, nu au avut timp să lase să dospească aluatul pentru pâinea de trebuinţă pentru drum. Astfel cele două sărbători s-au comasat; cu Paştele începe sărbătoarea Azimelor care ţine opt zile. Ambele sărbători au fost legate de evenimentul ieşirii din Egipt, care a însemnat începutul istoriei religioase a poporului lui Dumnezeu. Era un memorial, adică o repetare în prezent, pentru toate generaţiile, a intervenţiei prin care în trecut Dumnezeu a salvat poporul său. Aşa se explică importanţa care se acordă în pregătirea şi celebrarea acestei sărbători. Pregătirea revine în primul rând gospodinei, care trebuie să spele cu grijă toate ustensilele bucătăriei spre a îndepărta de pe ele orice urmă de fermenţi (ceea ce ne aminteşte de spolocania pe care o făceau bunicile noastre odinioară la începutul Postului Mare) şi să pregătească făina din care vor face pâinea nedospită.

În seara zilei de 14 Nisan, după apusul soarelui, la sinagogă sunt rostite rugăciunile rituale cuprinzând psalmi şi imnuri ce amintesc de eliberarea din robia Egiptului. După ceremoniile de la sinagogă, urmează în case Cina Pascală. Ea se desfăşoară după un ritual (Seder) consacrat printr-o tradiţie extrem de lungă şi care, în esenţă, e aceeaşi de pe vremea lui Isus; cu singura deosebire că nu mai este sacrificat mielul, de vreme ce templul nu mai există.

Astfel, dacă paștele evereiesc este “trecerea peste” poporul evreu a molimelor ce au lovit pe egipteni și ieșirea din sclavia egipteană, paștele instituit de Domnul Iisus are o cu totul altă dimensiune, este “trecerea peste” cel care Îl cunoaște a morții și ieșirea din lume a acestuia, pentru “desăvârșirea în unime” (In 17,23), cu alte cuvinte înDumnezeirea și trecerea de la omul perfect - omul Sfânt (ce putea fi atins prin respectarea legii) - la Omul Universal. Acest lucru reiese ca uleiul la suprafața apei din evangheliile rânduite a fi citite la slujba deniilor de joi seara.

Astfel, deloc întâmplător, prima evanghelie citită din cele “12” care sunt rânduite a fi citite, este cea de la Ioan, capitolele 13-17 integral, fragment care este destinat pentru a  arăta calea de urmat spre Îndumnezeire (In 14, 4-6) și a aduce Pace credinciosului (In 16, 33) - zicând “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (14, 27).

În mod cert în aceste fragmente se găsește quintesența învățăturii Hristice, cea care dă sens sacrificiului Domnului Iisus, și care constituie “moștenirea” acestuia. Este și motivul pentru care Iuda Iscarioteanul, cel care asemenea lumii nu L-a cunoscut pe Iisus, nu putea avea parte de această învățătură, deși asistase și a și luat noua jertfă de pâine și vin instituită de Domnul Iisus, Ioan menționând în mod expres că “și când a ieșit el (Iuda), Iisus a spus”, urmând întreaga “cuvântare de despărțire” cum este numită în Evanghelie.

Mai întâi, Domnul instituie o nouă poruncă pentru adepții lui: “Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.”, poruncă pe care găsește necesar să o repete de nu mai puțin decât trei ori (In 13, 34; 15,12 și 15,17). Pare a fi aceeași poruncă cu cea din vechiul testament (Levitic 19, 18: “Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.”), sau chiar mai puțin decât aceasta, căci ce poate fi mai mult decât iubirea de sine, s-ar putea întreba omul modern.

În realitate, această “nouă” iubire este pe un cu totul alt nivel decât “iubirea aproapelui ca pe sine însuși” în care “este suficient” să interiorizezi alteritatea, să resorbi exteriorul pentru a evita conflicte inerente dualismului existențial, și pentru a obține astfel pacea așa cum o înțelege “lumea”. Noua poruncă impune “iubirea jertfelnică” cum este numită în limbaj creștin, care este iubirea Creatorului pentru creatura Sa, căci Domnul Iisus spune “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” “Punerea sufletului pentru prietenii săi”, venind de la Cuvântul lui Dumnezeu, are un dublu sens: mai întâi, este punerea sufletului Său la începăutul începuturilor, în om și în toate ființele la crearea lumii (Facerea 2,7 “Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” și 1, 30: “Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.”), ieșirea din ipseitatea Divină ca prim sacrificiu prin dragoste. Acum, la împliminire vremilor, această iubire este jertfirea Cuvântului lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, pentru toate câte s-au făcut, însumarea întregii umanități și până la urmă chiar a întregii creații pentru a o aduce la “desăvârșirea întru unime”. Aceasta este noua misiune pe care Domnul Iisus o dă celor care nu Îi mai sunt slugi ci prieteni ai lui Dumnezeu, coparticipanți cu Acesta la sacrificiul actului creației Omului și a făpturii și a Eliberării acestora prin întoarcerea la “Unime”, care până la urmă este realizarea Păcii Divine și nu doar a celei “lumești”.

Domnul nu dă însă o nouă poruncă, a cărei împlinire o lasă a fi căutată “ca în ghicitură”, ci indică precis faptul că “unde mă duc Eu voi știți, și știți și calea.” spunând că “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin Mine”. Dar deși apostolii știau Calea, încă nu o aflaseră, nu o cunoscuseră, motiv pentru care Iisus insistă și le spune “Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut.” Din scrierile lui Ioan pare că nici după această clarificare apostolii nu păreau a fi înțeles exact mesajul, motiv pentru care Domnul începe a explica fiecare termen în parte:

Eu sunt Calea: Ce nu înțeleseseră apostolii până la acel moment era identitatea între Cale și Cunoaștere, Cunoașterea lui Dumnezeu, acesta fiind motivul pentru care Filip încă îi cerea lui Iisus să-l arate pe Tatăl. Răspunsul Său a fost fără echivoc: “De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?” Cunoașterea apare astfel ca singură Cale către vederea lui Dumnezeu, 

Eu sunt Adevărul: este identitatea (fără confuziune) între Tatăl și Omul Universal - Iisus: “Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?” Confirmarea acestui fapt este exprimată explicit prin afirmația: “Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - face lucrările Lui.” și “cuvintele pe care mi le-ai dat le-am dat lor, și ei le-au primit și au cuoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit.” (In. 17,8) Este același Adevăr despre care urma să întrebe și Pilat, și care, fără să-și dea seama a primit supremul răspuns: tăcerea! Adevărul însă nu rămâne o noțiune abstractă, străină de cel căruia îi era destinat,  ci este o stare “Rămâneți în mine și eu în voi”, ce-l face să fie viu și  “Dacă rămâneți în Mine și cuvintele Mele rămân în voi”. Rezultatul direct al cunoașterii este dobândirea sfințirii “întru Adevărul Tău, iar cuvântul Tău este Adevărul”.

Eu sunt Viața: În aceeași seară, Domnul Iisus avea să le dezvăluie și înțelesul ultimului termen: “Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”(In 17,12-13). Astfel, Domnul “închide cercul” că Viața Veșnică este Cunoașterea lui Dumnezeu. 

Domnul le întrezărește apostolilor și “celor ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (In. 17, 20) și scopul și finalitatea parcurgerii Căii, căci “acestea vi le-am gătit, ca în Mine Pace să aveți”, “ca toți să fie una, după cum Tu Părinte întru mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una (…) ca ei să fie desăvârșiți întru unime” (In. 17, 21-23). Astfel, cine are Viața prin Cunoașterea Adevărului “Nu mai este nici iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos” (Gal. 3, 28), ieșind deja de sub imperiul dualității, dobândind practic o realizare adwaitică, “căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus.”

În această unime orice alteritate dispare, singurul “altul” care rămâne fiind lumea ca iluizie a alterității, căci această lume “pe Tine nu Te-a cunoscut”, și deci este lipsită temei pentru a dobândi Liberarea. Lumea devine astfel “tenebrele cele din afară”, din care se poate ieși doar prin cunoașterea Adeărului - “Veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi”!

Tenebrele ne-cunoașterii Adevărului și împietririi inimii au împins gloatele neștiutoare dar și pe falșii cărturari la sacrificarea Cuvântului pe cruce în chiar Vinerea Paștilor evreiesc, când, având parte de un simulacru de judecată a fost condamnat la cea mai umilitoare moarte a epocii - crucificarea. Însă domnul trans-formă umilința în biruință, căci astfel domnul “biruiește lumea”, loc al dualității și al pierzaniei, făcând din vechiul Paște - ieșirea din robia socială spre tărâmul făgăduinței, un nou Paște - ieșirea din robia lumii spre dobândirea Vieții:

Moartea Domnului pe cruce, cea mai înjositoare moarte a epocii, nu este însă întâmplătoare, căci ea din supliciu devine simbol al Omului Universal, al Domnului Iisus. Este motivul pentru care Crucea de acum înainte va avea darul nu doar să ne amintească de pătimirile Domnului sub aspect istoric, ci mai întâi de toate, va trebui ca izbânda Domnului asupra morții să-l facă pe creștin să vadă în cruce dubla natură a Mântuitorului. Astfel, brațul vertical simbolizează natura divină a Fiului Omului, Cuvântul lui Dumnezeu prin care toate s-au făcut, iar brațul orizontal simbolizând natura umană, “ecoul Cuvântului” în lume. Este poate relevant să amintim aici un text care circula în primele veacuri creștine care spune: “Căci se cuvine a te atașa de crucea lui Christos care este Cuvântul pretutindeni (tetamenos Logos), unul și unicul, despre care Duhul spune: “Cine este deci Christos dacă nu Cuvântul (Logos) și Ecoul (Echô) lui Dumnezeu” În acest fel, Cuvântul, va fi partea înălțată [verticală] a crucii, pe care sunt crucificat; Ecoul va fi partea transversală, natura omului; iar cuiul care atașează partea transversală de cea verticală va fi reîntoarcerea (epistrophê) și transformarea spirituală (metanoia) a omului”.

Partea orizontală a crucii, “Ecoul Cuvântului” din textul de mai sus simbolizează atât natura umană a Domnului, cât și întreaga umanitate, ba chiar întreaga creație, care este asumată integral prin sacrificiul Domnului, căci “toate câte s-au făcut prin El s-au făcut”, Dumnezeu Cuvântul (Logosul) fiind temeiul fiecărei existențe în parte. Este Chipul lui Dumnezeu ce se reflectă în om, om care este în sine sinteza întregii Creații. Această natură a Domnului l-a făcut să strige de pe Cruce: “Eli, Eli, lamma sabactani” (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?), căci Iisus Omul, alături de întreaga umanitate s-a simțit părăsit de natura divină.

Partea înălțată reprezintă însă Natura divină a Domnului Iisus, care are deci un aspect axial, ea reunind toate “stările Ființei”, fapt perfect exprimat prin textul care este rostit de fiecare dată când este cădită masa Sfântului Altar (ce închipuie însuși Sfântul mormânt): „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins”. Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde deci ca un fulger din cele mai înalte ceruri, de la tronul lui Dumnezeu, până în cea mai de jos bolgie a iadului, trecând prin mormânt. Aceasta este “asemănare” Omului Primordial cu Dumnezeu, pierdută la căderea din rai și ce trebuie regăsită prin Iisus de către fiecare credincios în parte. Această asemănare regăsită prin sacrificiu L-a făcut pe Iisus să strige de pe cruce: “Săvârșitu-s-a!”

 (“Săvârșitu-s-a!” însemnează că s-a împlinit ceea ce era  scris și nu că s-a terminat), umanitatea regăsindu-și prin El scopul și temeiul de a fi:

“În mormânt nou Te-au pus, înnoind, Hristoase, firea oamenilor, prin învierea Ta, 

după cum se cade unui Dumnezeu”

Este motivul pentru care se spune că Noul Adam, “Hristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii” (Gal.3,13), blestem care trebuie privit sub un dublu aspect:

Mai întâi, blestemul legii este moartea, venită ca urmare a neconformării poruncii Dumnezeiești de a nu gusta din arborele cunoștințâei Binelui și Răului

(“Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”) - deci a dualității, gest venit ca urmare a promisiunii adversarului “că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Astfel, Adam (și umanitatea în ansamblul său) în căutarea sa de a fi ca Dumnezeu, deci de a se îndumnezei a căutat să-L descopere pe acesta printr-o cercetare “analitică” și nu sintetică, unitivă - deci contemplativă. Rezultatul acestui demers a fost că “s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului”.

Cel de-al doilea “blestem al legii” este chiar textul legii revelate a doua oară de către IHVH lui Moise, căci (cele menționate în Ieșire 32 15-19), text care potrivit Zoharului țin de arborele Binelui și Răului și ce reprezintă manifestarea indirectă sau spartă a Luminii Divine, în timp ce primele Table revelate Lui Moise pe Tabor “erau lumina și Doctrina lui Mesia, irumperea Mântuirii universale și Izvorul vieții eterne”.

Aceste “blesteme ale legii” au fost spulberate prin învățătura, moartea și învierea lui Iisus, care “călcând cu moartea pre moarte”, a spulberând și ultima dualitate: viață-moarte, și care, “desăvârșindu-Se, S-a făcut tutror celor ce-L ascultă pricină de mântuire veșnică”  (Ev. 5,9). Pentru acest motiv Pavel spune că “dacă preoția s-a schimbat, urmează numaidecât și schimbarea Legii”, revenindu-se astfel la cele din’tâi Table , de care omul nu s-a făcut vrednic și au fost sparte, dar care S-au arătatat acum omului prin Iisus.

Nici acum lumea nu a fost mai vrednică de a primi “lucrul lui Dumnezeu” (Ies. 32,16) și au aruncat și de această dată “piatra din vârful unghiului”, însă de data aceasta legea nu a mai fost dată pentru lume, ci pentru cei “puțini aleși” (Lc.14, 16-24), cei care “au cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă au fost cunoscuți de Dumnezeu” (Gal. 4, 9). Acesta este motivul pentru care Moartea și Învierea Domnului duce realizarea credinciosului de la sfințire, conform poruncii divine din Levitic “Fiți sfinți, căci Eu sunt Sfânt, Eu, YHVH, Dumnezeul vostru!”, la îndumnezeire căci, așa cum spune Sf. Ap. Pavel “Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.” (Gal. 3, 24-26).

Fie ca Domnul să lumineze haina sufletului nostru pentru a putea intra în cămara Mântuitorului nostru și să ne învrednicească Acesta să fim frați ai Domnului Iisus și Fii ai Tatălui și Dumnezeului nostru (In. 20, 17).

 Câteva considerații istorice privitoare la Crăciun

Căutând în mai multe surse nu putem să nu evidențiem faptul că “oricât ni s-ar părea de ciudat, sărbătoarea Crăciunului - naşterea lui Isus - a fost ignorată de creştinii din primele trei veacuri” și asta pentru simplul motiv că pentru creștinii din primele secole “adevărata naştere este naşterea cerească, marea, unica sărbătoare a începuturilor Bisericii fiind Paştele, altfel spus, comemorarea răstignirii, morţii şi Învierii”, cu alte cuvinte momentul începând cu care în biserica primară, prin împărtășirea cu sfintele taine în joia mare credinciosul putea deveni una cu Domnul său - adevărata naștere fiind cea de sus: “Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” (In. 3,3) și “Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. “ (In. 3,5)

Studiind sursele biblice, descoperim o unică referință în Evanghelia lui Luca (Lc. 2,8) care menționează faptul că „evenimentul” a avut loc cel mai probabil în anotimpul cald din Palestina, “undeva între aprilie şi noiembrie, dată fiind prezenţa păstorilor pe câmp la miez de noapte”, însă, având în vedere că perspectiva părinților bisericii nu putea fi una istorică, ci una atemporală și supratemporală, în niciun moment elementul hotărâtor în stabilirea acestei date nu a fost căutarea datei exacte în scurgerea timpului, cii a momentului potrivit pentru credincios în urcușul său spiritual.

Iată de ce, având în vedere imposibilitatea stabilirii unei date precise, în cadrul bisericii primare au avut loc discuții referitoare la stabilirea unei date pentru celebrarea Nașterii Domnului și așa cum vom vedea, toate variantele propuse până în anul 325, data Sinodului de la Niceea, au fost bazate pe ceea ce se numește în teologia modernă “analogii interpretative”, în fapt bazându-se pe aspecte simbolice, dar și de “iconomie” a realizării, a îndumnezeirii.

Una din aceste propuneri a fost „computus-ul pascal” din 243, în care era menţionată data de 28 martie, și asta plecând de la sugestia lui Malachia 3,20 (וְזָרְחָה לָכֶם יִרְאֵי שְׁמִי שֶׁמֶשׁ צְדָקָה וּמַרְפֵּא בִּכְנָפֶיהָ וִיצָאתֶם וּפִשְׁתֶּם כְּעֶגְלֵי מַרְבֵּק׃ - Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele lui şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.), unde “răsăritul cel de sus”, Iisus este numit Soarele Dreptății. De la această proorocie s-a făcut legătură cu cosmogonia biblică, revenindu-se la studiul Genezei, unde se spune că Dumnezeu a separat lumina de întuneric, cele două „jumătăţi” fiind egale, motiv pentru care s-a stabilit ca sărbătorire a nașterii momentul când „Lumina” este egală cu „întunericul” și anume la echinoxul de primăvară, care după calendarul roman pica pe 25 martie. 

Biserica primară s-a menținut strict de cuvântul evangheliei, și a pus accentul pe nașterea de sus (in 3.3-5) în fața nașterii cu trupul, motiv pentru care la începuturile bisericii s-a considerat că “dumnezeirea lui Isus nu s-a manifestat efectiv şi plenar decât în momentul botezului săvârşit în apele Iordanului de către Ioan Botezătorul (epifania)”, motiv pentru care în primele 4 secole Nașterea era sărbătorită odată cu Botezul, accentul fiind pus pe cel de-al doilea, ca având o mai mare importanță în viața credinciosului.

“Prima menţiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus, la Alexandria, se află în Stromatele lui Clement (I,21,146,1). La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide. Trebuie amintit că, pentru Basilide şi discipolii săi, venirea în trup a lui Isus, încarnarea efectivă nu joacă un rol important în mântuire, aceasta fiind socotită ca rezultatul unui proces pur spiritual, interior. Basilide sărbătorea pe 6 ianuarie epiphaneia, manifestarea lui Cristos în lumea pământească, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Nu era vorba despre naşterea lui Isus din Maria Fecioară. Gnosticii au ales data respectivă din motive polemice, pentru a contracara un cult păgân: fie al lui Dionysos, fie al lui Eon, cel născut din fecioara Core, fie al lui Osiris. În noaptea de 6 ianuarie, se spune, apele Nilului primeau o putere miraculoasă extraordinară de la aceste zeităţi. Deşi întemeiată de eretici, sărbătoarea Epifaniei (6 ianuarie) a fost preluată de majoritatea bisericilor din Orient. Numai că acestea nu se limitau la comemorarea botezului Mântuitorului, ci au extins sensul sărbătorii integrând în ea şi comemorarea naşterii Lui, venirea magilor şi nunta de la Cana. Prin urmare, până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, laolaltă cu data epifaniei.”

Prima mențiune a datelor pe care le cunoaștem în ziua de azi pare a fi fost facută de Iulius Africanul, care într-un pasaj din Cronografie, propune ziua de 25 decembrie, plecând de la premisa că 25 martie ar fi data conceperii lui Isus (Bunavestire) însă aniversarea oficială a naşterii lui Isus pe 25 decembrie “apare, pentru prima dată, la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de către creştinism a marii sărbători mitraice a Soarelui

, pe de altă parte, condamnarea învăţăturii lui Arie, la Sinodul de la Niceea. Anatemizând arianismul, care Îl subordona pe Cristos Tatălui, considerându-L creat, Sinodul a tranşat şi asupra chestiunii îndumnezeirii lui Cristos, distingând net Întruparea de Epifanie. Prin urmare, cele două momente din viaţa Mântuitorului, fiecare cu un sens teologic diferit, trebuiau comemorate separat. Faptul că ambele continuau să fie comemorate pe 6 ianuarie risca să prelungească un amalgam primejdios. Data Crăciunului s-a suprapus aşadar, din raţiuni deopotrivă teologice şi politice, peste data sărbătoririi lui Sol invictus (celebrat după calendarul stabilit de Julius Caesar).”

 motiv pentru care în anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca fiind data oficială a naşterii lui Iisus Hristos, iar cinci ani mai târziu, în 325, primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, a consfințit definitiv semnificaţia zilei de 25 decembrie la îndemnul părinților bisericii, înlocuind sărbătorile “păgâne” cu o sărbătoare creștină a luminii.

Într-un proces lent Sărbătoarea Nașterii de Sărbătoarea Arătării Domnului (sau Botezului domnului) s-au despărțit, una fiind pe 25 Decembrie iar cea de-a doua pe 6 Ianuarie, dar fiind în fapt aceeași Sărbătoare a Nașterii Soarelui (a Soarelui Răsare) cu cele două date de sărbătorire a acesteia, respectiv 6 Ianuarie și mai apoi 25 Decembrie și asta pentru simplul motiv că pentru creștini solstițiul vine în chiar momentul în care Dumnezeu se sălăsluiește între Oameni (la Crăciun) și întru Oameni (la Bobotează), iar Lumina cea adevărată luminează întreaga lume cu razele bunei vestiri astfel cum lumina Soarelui sporește de la o zi la alta. Astfel, Lumina cea adevărată luminează întreaga lume cu razele bunei vestiri astfel cum lumina Soarelui sporește de la o zi la alta. 

Iată cum odată cu generalizarea sărbătorii individualizate a Nașterii Domnului - Dies Natalis, Nativitas Domini, Christi Natalis - la 25 decembrie in Bisericile din tot Imperiul Roman din a doua jumatate a secolului al IV-lea si in secolul al V-lea, prima mare sarbatoare bisericeasca a anului se muta de la 6 ianuarie la 25 decembrie, luand cu ea si atributele de An Nou, "Craciunul fiind socotit in popor drept An Nou - pana astazi, - având unele caractere ce amintesc in chipul cel mai evident de "Kalendae Januariae".

Munții sunt realizarea descendentă a tăcerii...

Muntii sunt realizarea descendenta a tacerii spunea VL. Nu pot sa nu pun aceasta afirmatiune in raport cu episodul evanghelic in care IH a fost întrebat de Pilat "Ce este adevarul?", întrebare La care a primit ca răspuns Tacerea! In general S-a interpretat acest fapt in sensul ca nu a primit un răspuns deoarece a pus întrebarea greşit, neintreband "Cine este Adevarul?". Cred totuşi ca nu este o lipsa de răspuns La o întrebare prost pusă ci un răspuns complet La o întrebare fundameentala pentru cel pornit pe cale: răspunsul Domnului este evident: Adevarul este Tacerea! Este Motivul pentru care cred ca VL a spus implicit ca Muntii sunt si realizarea descendenta a Adevarului si, paradoxal, sub aspectul lor axial, sunt implicit simbol al logosului ! Logosul sub aspectul Tacerii - supremul paradox - Avatara! Caci Cuvantul Lui Dumnezeu este Tacere in lume. Este si motivul Pt care in unele biserici după citirea evangheliei se pastreaza un moment de tăcere: Cuvantul Domnului are ca reflex in lume Tacerea. Revenind La munţi: Nu oare pentru acest motiv găsim in Bucegi un munte cu numele Omu??? Sa fie o alta întâmplare ca si întrebarea "gresita" a lui Pilat?

Pentru acest motiv explicatia ştiinţifică a generarii muntilor - prin incretire sau acumlare vulcanica, adică prin cumulare a unor forte telurice, inferioare ce creează un debuseu vertical, este doar reflexul generarii lor principiale: in realitate varful muntelui nu este un accident, ci este însuşi principiul de individuatie al întregului munte, este motivul fiintarii lui, este acel Sa fie/ Kuun care determina incretire masei telurice amorfe, este nama care determina o rupa in prakriti... Si toate astea pentru un singur motiv: inferiorul nu poate crea superiorul, căci nici onacumulare cantitativa nu generează un spor calitativa. Din aceasta cauza Vârful Tacere este cel ce invoca, suscita materia, el creează, realizeaza descendent Muntele! Este motivul Pt care vârful si nu baza da numele muntelui, îl numeşte.  De ce dealurile nu au decât arareori nume? Pentru ca nu sunt decât nişte ecouri, reverberatii ale unor varfuri, încercări si pregatiri nedesavarsite de varfuri!

Sub acest aspect cred ca si o activitate absolut profana ca ski-ul poate fi reconsiderata: serpuirea in jurul axului Muntelui in "cristiane" inchipuie incolacirea serpilor in jurul caduceului lui Hermes - axul Muntelui Tacere ordoneaza miscarile haotice ale omului in lume in spire, ASA cum si caduceul obliga serpii sa se verticalizeze. Mai mult, vultele schiorului inchipuie in mod evident mişcarea vibratorie a Vortexului Sferic Universal in jurul Axului, care e dreapta descrisă de centrul Logos in mişcarea sa deasupra apelor informale, văzut ca loc geometric al tuturor posibilitatilor de manifestare.

Mai mult, serpuirile schioruluivpe partie sunt definite de punctul determinat de batul schiorului in centrul acestora. Iar simplul bat de schi devine substitut dublat (ca orice reflexie a unui principiu in lume) al caduceului... De altfel, in momentul "punctarii" cu batul in zapada si respiratia este centralizata - oprită, suspendată între inspir si expir. Chiar si poziţia corpului descrie o cruce, ceea ce arată ca chiar fără sa o ştie schiorul a fost deja crucificat pe Muntele Logos! Totul devine centru, punct... Vârf de munte! E doar o iluzie coborarea... De fapt e o serpuire spre vârful Muntelui ascuns in cel mai secret loc al inimii noastre...     

Pe malul mării

Pe malul mării: după câteva zile de mare agitată, privesc în larg şi realizez că tocmai s-a spulberat un alt clişeu - asocierea dintre mare şi nelinişte, zbucium, frământare.
În realitate, marea este o baltire informă, fără nelinişti sau tendinţe expansive, căci doar reprezintă cel mai bine prakrity, substanţa primordială, care în sine are potenţialităţi şi tendinţe dar care pot fi actualizate numai de un element superior: vântul, suflul, deci prana, modul în care atma (spiritul) se "manifestă" - de fapt vehiculează parfumul amintirii sale.
În mod cert, chiar şi dpdv al fizicii, vântul crează neliniştea şi chiar învolburarea mării, ceea ce m-a contrariat la început, căci, vorbind a la legere, suntem obişnuiţi să asimilăm prezenţa unui element superior, cum e vântul-suflu, unei stări de pace şi linişte, ca şi cum asta ar fi dobândită şi la îndemâna noastră în asta lume ca o cafea într-un hotel all inclusive... Nu, din păcate nu e cazul, şi e motivul pt care elementul din care suntem făcuţi şi ne reprezintă cel mai bine, apa, reacţionează violent la contactul cu vântul ca reflex imediat şi prezenţă a duhului. De unde valurile, tremurul, zgomotul asurzitor în faţa prezenţei elementului superior. 
În Geneză se spune că "duhul se plimba deasupra apelor" - acum realizez că nu a fost un "procedeu" calm, ci ca orice rupere a fost  un moment violent, apele au devenind brusc agitate, tumultuoase chiar în momentul întâlnirii cu elementul superior, din această agitaţie desfăcându-se lumea, pe care Dumnezeu a văzut că e "khalos" - buna şi frumoasă. Aşa, din unitatea de nezdruncinat a mării, sub efectul vântului ieşi unicitatea fiecărui val în parte, a fiecărei lumi în parte, căci dacă plinătatea ţine de unitate, frumuseţea trebuie să fie de partea unicităţii.

În mod cert frumuseţea impune, în mod absolut prezenţa elementului superior: ce ar fi marea fără valuri peste care să strălucească soarele - un ocean de întuneric. D-asta şi în mitologia greacă, frumuseţea - Afrodita, apare tot intru început din spuma mării (chiar înaintea lui Zeus) apărută din învolburarea prilejuită de căderea falusului lui Uranos în mare...tot în mare.
Încep să fiu convins că şi în realizarea lui Magnum Opus compostul trebuie să fie omogenizat, amestecat violent la începutul operei de către măiestru, abia apoi urmând să fie începută cu delicateţe, fără focuri violente, opera la negru, la alb, la roşu. La fel şi cu miniera  din noi: înaintea începutului oricărei ascensiuni este aproape necesar un cataclism, o ruptură din inerţiile, din băltirile noastre, iar dacă nu vine de la sine, cataclismul trebuie provocat...dar asta numai în prezenţa şi sub efectul direct al unui element superior. Uşor de zis, greu de făcut... Mai întâi cum să-ţi dai seama de prezenţa elementului superior, cum să îl invoci atâta vreme cât nu avem calificarea necesară? Poate asimţirea cerului, invocarea acestuia printr-o simplă privire. Exemplu: înot; în toate stilurile de înnot, capul stă în submersie, corpul drept, orizontal, dar sub luciul apei. Privirea înotătorului aţintită spre abisuri - de unde şi o angoasă teribilă data de faptul că "survolezi" permanent borborosul. În toată această operaţiune sunt necesare trei lucruri: ştiinţa (înotului), speranţa găsirii unui liman şi invocarea cerului - privirea aţintită spre zenit (sau măcar spre orizont) şi captarea scurtă, precisă că o înepătură de ac, a aerului, dobândirea Suflului. Abia apoi vine că o necesitate efortul bine dozat, răbdarea, şi încercarea de a urma o cale cât mai dreaptă spre malul căutat... această privire, această gura mica de aer luată cu violenţă (că şi împăraţia cerurilor care se iar cu asalt) face că un corp făcut 80% din apă şi restul pământ să nu fie înghiţit de marea de ape...iar dacă malul la care înotăm şi spre care, periodic, aruncam către o privire, e unul al unui munte care iese din ape (cum sunt insulele greceşti), atunci va trebui să ne propunem să înotăm până în vârful muntelui - căci de la distanţe mari de ţărm, din mijlocul apelor acesta nu se vede.
Să încercăm deci să spargem inerţiile şi băltirile noastre psihice pt a ne integra în mările de pe vârfurile munţilor!

Numele Tau este Domnul

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

„Întru început era cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era Intru început la Dumnezeu. Toate întru El s-au făcut si fără El nimic nu s-ar fi făcut”.(In 1.1,2)

Incep prin a invoca numele Domnului. Cum altfel aş putea incepe să scriu aceste câteva rânduri dacă nu prin a invoca şi lauda pe Domnul şi Numelui Sfânt al Acestuia? Orice gând, orice cuvânt sau gest al nostru trebuie (sau ar trebui) sa aibă o singură finalitate: Lauda adusă Domnului.
Astfel orice încercare de asimţire şi religare a credinciosului cu Divinul in oricare din cele trei tradiţii abrahamice au ca poarta de intrare Numele Domnului, căci „Toate întru El s-au făcut si fără El nimic nu s-ar fi făcut” şi chiar şi din perspectivă ontologică singurul mijloc de raportare a omului la Divinitate este Cuvântul, mai exact Numele.
Acesta este motivul pentru care în acest prim studiu având ca tema centrală Numele Domnului, din perspectiva unităţii esenţiale a celor trei tradiţii abrahamice, ne propunem să aducem in discuţie un subiect extrem de delicat: importanţa invocării si prezenţa Numelui in fiecare dintre cele trei tradiţii abrahamice. In fapt, unitatea de esenţă şi origine a celor trei mari religii monoteiste face ca în fiecare dintre acestea invocarea Numelui Domnului să fie coloana vertebrală a oricarui demers spiritual, existând din acest motiv şi o abordare comună, atât din perspectivă de tehnică spirituală (de ordin esoteric) cat şi într-o anumită măsură din perspectivă rituală, exoterică.

Importanţa noţiunii de Nume in tradiţiile abrahamice vine insăşi de la rădăcinile acestora: concepţia comună asupra Creaţiei. Astfel, datorită „asemănării” Omului cu Dumnezeu („şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră(...)”(Geneza I, 26), de citat din Coran ) şi a poziţiei sale centrale, acestuia i-a fost adusă „toată fiinţa vie” pentru ca în calitatea acestuia de Calif al lui Dumnezeu să le numească – „a pus Adam nume tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului” (Gen. II, 20). Acesta este motivul pentru care Numele sunt primordiale faţă de manifestarea grosieră: Dumnezeu creează Lumea cunoscând-o şi numind-o. Faptul că numele a tot ceea ce a fost creat au fost date, numite de către Adam Kadmon* (*termen ce în Qabbalah ebraică desemnează Omul Universal, Adam înainte de căderea din rai) înaintea căderii sale şi chiar înaintea manifestarii dualităţii* (*– prin crearea femeii – şi a lumii – după căderea din Rai), („şi aşa cum va numi Adam toata fiinţa vie, aşa se va numi” – Gen. II, 19) confirmă această primordialitate şi faptul că primul produs al Esenţei este Numele, fără a putea fi făcută o confuzie de nivel, identificând în acest fel chiar Esenţa (Ousia sau Esentia in Crestinism, sau Ain-Sof în mosaicism) cu Numele.
Divinitatea regentează şi produce manifestarea, asemenea cum în tradiţia hindusă Numa (Numele) produce Rupa (forma). Din această perspectivă cunoasterea Lumii de catre Dumnezeu implică, aşa cum indică şi rădăcina cuvântului cognoscere (co-gnoscere), producerea şi generarea acesteia prin numirea ei fie direct – „Sa fie lumină!” fie, după crearea acestuia, de către reflecţia Sa, Omul. Cu alte cuvinte, tot ceea ce se manifestă in exterior nu este decât reprezentarea a ceea ce a preexistat in Divinitate, în deplinătatea Fiinţei Sale. In Midras se spune că înainte de Creaţie, Dumnezeu şi Numele Său erau singuri. Pe măsură ce Numele devine Cuvânt, el se transformă într-o componentă a ceea ce se poate numi limbajul divin, Verbul prin care Dumnezeu se reprezintă pe Sine, se manifestă, dar se şi comunică creaţiei sale, care capătă fiinţă* (*Ghershom Scholem – Studii de mistică iudaică).
Astfel, dacă între Om şi toată fiinţa (creaţia) relaţiile au fost simple şi trasate incă de la început („ca să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările pământului şi peste dobitoace şi peste tot pământul şi peste toate vietăţile pământului” – Gen. I, 26), altfel au fost raporturile între Dumnezeu şi Om.
Adam, fiinţa „eis psyhin zoosan”*, (* „intru suflet viu”, adică altceva decât viaţa, fiind născut din suflarea lui Dumnezeu dar în acelaşi timp cu tendinţa de a fi resorbit în Divin, cuvântul eis având un dublu sens, atât întru dar şi spre (ebr.); psihyn zoosan are ca echivalent in tradiţia hindusă termenul de Jiv-atma – suflet viu skr., „adică manifestarea particulară a Sinelui – Atma – în viaţă Jiva, deci în individul uman, abordată în mod special sub apectul vital care exprimă una din condiţiile de existenţă definindu-i starea şi care, de altfel, se aplică la tot ansamblul modalităţilor sale” cum defineşte R Guenon în „Omul şi devenirea sa după Vedanta”) în raporturile sale cu Divinul nu avea nevoie datorită stării sale de a numi divinul, de a-L conceptualiza şi deci de a-L limita. Cu alte cuvinte, în această stare primordiala a Fiinţei dar şi a omului de dinainte de căderea din Rai, „Dumnezeu era şi nimic nu era cu el” (Kana-Llahu wa la shay’a ma’ah), căci în acel stadiu arhetipal şi netemporal iluzia alterităţii nu se închegase, iar Dumnezeu era singura Realitate ce nu avea şi nici nu putea fi numită, ce cuprindea toate lucrurile fie în starea lor de nemanifestare, fie la nivel ontologic, unde toate se regăsesc ca Arhetipuri în Cunoaşterea Sa de Sine Insusi.
Nici după căderea din Rai lucrurile nu s-au schimbat radical, omul comunicând cu Divinitatea în mod liber şi neavând nevoie de Nume prin intermediul carora să-L cunoască, să-L invoce. Abia in momentul în care a apărut o relaţie între Dumnezeu şi Om, pierzându-se unitatea ontologică dintre aceştia (în mod manifest odată cu căderea din Rai dar şi cu prima crimă savârşită de Cain), a apărut necesitatea revelării Numelui Insusi, ca mijloc de invocare a Divinului şi de restabilire a acestei Unităţi. Acesta a fost revelat de Dumnezeu primului om capabil de a îndeplini această funcţiune, nu înainte însă de a-i cere de a se debarasa de orice dualitate, ce ar fi constituit o piedică insurmontabilă pentru o asemenea sarcină, cerându-i expres „Moise! Moise! (...) De aici mai departe să nu te apropii!”; scoate-ţi incălţămintea din picioare, că locul pe care stai este pământ sfânt!”. Abia dupa ce acesta s-a lepădat de încălţăminte – prin renunţarea la dualitate el redevenind Om Universal, într-un fel Adam Kadmon, – Moise a putut afla faptul că „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob!” pentru ca abia mai târziu sa poată intreba: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?” Abia în acest moment al acestei epifanii Dumnezeu revelează Numele său: „Eu sunt Cel ce este". Apoi i-a zis: "Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi! (...) Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam!" (Ieşirea 3 14, 15).
Faptul ca această afirmare „Eu sunt cel ce este” este desemnată in tradiţia ebraică prin tetragrama IHVH - יהוה – este mai mult decât o simplă afirmaţiune a unei identităţi, fiind exprimarea insăşi misterului lui Dumnezeu, Fiinţa prin Sine Insuşi, care conţine în Sine Insusi propria cauzalitate, este afirmarea şi proclamarea Unitătii.
In iudaism, pentru cabalişti, tetragrama este „rădăcina tuturor celorlalte nume”, „fiind trunchiul rădăcinii, ramura si fructul celorlalte nume” (Perus Sem ben arba Othioth), reprezentând astfel Unitatea ce se formează din dinamica primară a vorbirii „din rădăcina ei de origine, care, în eterul primordial – aura – Il învăluie pe Dumnezeu.” Din această perspectivă, începuturile tuturor manifestărilor Divinităţii ascunse în Ein-Sof (Esenţa Divină) pot fi descrise prin etapele ce le parcurge gândirea lui Dumnezeu în demersul său spre originile vorbirii şi de acolo spre cuvinte sau Logos Divin.
Astfel, încă de la începuturile iudaismului, practica spirituală era strâns legată de cunoaşterea şi practica Marelui Nume, El reprezentând „momentul unificator a doi poli opuşi” a omului cu Divinul, dar şi a iniţiaţilor cu necunoscătorii, despre care psalmistul spune: „Tu laşi omul şi neghiobul să se bucure de ajutorul Tău.” Numai prin această generozitate sunt uniţi iniţiaţii si cei neştiutori, „neghiobilor” fiindu-le interzisă rostirea sa, ei neputându-L invoca pe Dumnezeu prin Numele Său, acesta fiind motivul pentru care nici numele scrise nici vocalizarea lor nu a fost lăsată în iudaism tradiţiei scrise, ca nu cumva acel ce e „lipsit de întelegere” să le folosească. Este motivul pentru care evreii folosesc pentru a desemna IHVH fără însa a-I pronunta numele de Adonai - אֲדֹנָי.
Cunoaşterea Numelui este un enorm salt calitativ, aceasta făcându-se sub stricta indrumare a unui Invăţător, căci Numele lui Dumnezeu este numele esenţial, care este izvorul intregii cunoaşteri*, „razele sau sunetele Sale pe care le percepem nu sunt atât comunicări, cât chemări”. (*Orice alt nume cu care poate fi numit sau invocat Dumnezeu, este corelat cu o anumită activitate a sa, aşa cum o arată etimologia unor asemenea nume biblice; numai acel unic nume nu este condiţionat de referirea la vreo activitate anume.)
Pentru acest motiv Cabala a dezvoltat o întreagă ştiinţă a Numeleui şi a literelor din care este format acesta. Este interesant aici de subliniat importanţa în cadrul acestui studiu a literii alef, literă ce, paradoxal, nu apare scriptic in tetragrama. Cabaliştii, in special Isaac Orbul şi adeptii săi, considerau că „din mişcarea lui Alef, din mişcarea initială, încă mută a vocii, rezultă numele lui Dumnezeu şi deci întreaga vorbire. Această literă reprezintă punctul de echilibru şi cine o pronunţă arată prin ... spre acea entitate (sau pe acel Unic) care se contopeşte in el. Astfel, Alef – א* (*Aleph (sau alef) este prima literă a mai multor alfabete semitice, inclusiv Fenician, Evreiesc şi Aramaic. Alef este o literă “tăcută”, o consoană ce nu are sunet cu excepţia vocalei de sub aceasta) este insăşi simbolul Unităţii in acest sens putând fi interpretat, aşa cum arată Gershom Scholem, şi versetul din Psalmi: „El ne-a creat pe noi şi noi îi aparţinem lui Alef (Unităţii !! – n.n)”* (*in varianta română ortodoxă acest verset apare în Psalmul 99 2 „El ne-a făcut pe noi şi nu noi.”). Această afirmaţiune „noi aparţine lui Alef” nu poate avea sens decât dacă este inţeleasă prin aceea că omul are ca scop şi finalitate existenţială realizarea Unităţii.
Pe aceste culmi ale spiritualităţii apar elemtele ce evidenţiaza unitatea tradiţiilor abrahamice, acestea ieşind asemenea uleiului la suprafaţa apei, dincolo de substanţialele diferenţe de formă. Oricărei persoane neavizate i se va părea probabil extrem de ciudat faptul că în Islam (ultima tradiţie abrahamică!), Alif este tot prima literă a Marelui Nume, de data aceasta Allah - ﷲا . Astfel Ibn’ Ata’ Allah in al său „Tratat despre Numele Allah” menţioneaza in capitolul „Simbolismul numelui Allah”: „Să ştii că primul Alif – ا - din numele Allah este simbolul literal al Unitătii care anulează orice multiplicitate de o asemenea manieră că nici o realitate nu poate subzista in faţa Ei”. In acest mod se afirmă faptul că Unitatea este prima Teofanie a Esenţei in Sine, pentru Sine şi prin Sine, motivul pentru care Alif este separat de restul Numelui (în iudaism aceasta litera este şi ea „separată” prin chiar lipsa ei) indicând astfel ca nici o calitate reală sau creată nu poate apărea din Unitate decât întru Unitate. „Unitatea pură nu poate primi in Ea insăşi nici Nume nici calitate, nici activitate, nici realitate ...”
Vom insista mai mult asupra studiului Numelui şi importanţei acestuia in traditiile abrahamice într-un studiu mai amplu, insă nu putem să trecem mai departe fără să amintim faptul că în islam există o ierarhizare strictă a numelor divine, asemănătoare într-o anumită măsură şi celei din iudaism: Nume ale esenţei, Nume ale calităţilor, Nume ale activităţilor Divine şi Nume de transcendenţă.
Insă Marele Nume – Allah – الله– conţine în mod sintetic toate celelelate nume aşa cum se precizează in lucrarea mai sus amintită: „Allah este Numele funcţiunii ierarhice a Esenţei sintetizând toate Realităţile esenţale a fiinţelor existenţiate de la cea sublimă la cea inferioară”, „esenţa divină a Cărui Nume rămâne transcendent fără să putem a ni-l apropria fiindcă ea nu purcede din nimic şi neavând comună măsură cu fiinţă determinată şi calificată.”
Fara a putea să mai zăbovim asupra unui subiect ce poate suporta dezvoltări indefinite (ce sperăm cu voia Domnului să le reluăm în alt studiu) vom conclude ca atât în iudaism cât şi în islam Marele Nume este calea către realizarea Unităţii cu divinitatea, Biblia fiind extrem de precisa in acest sens: „Iar voi, cei ce v-aţi unit cu (lipit de - traducerea din ebraică potrivit variantei româneşti-ortodoxe a Bibliei) Domnul Dumnezeul vostru sunteţi vii până în ziua de astăzi.”
Sa fie creştinismul excepţia între toate celelate tradiţii abrahamice? Să fie pogorarea Domnului, întruparea Cuvântului, motivul ocultării Numelui în spiritualitatea Creştină? In opinia noastră nici nu poate fi vorba de aşa ceva, căci Insuşi Iisus spune: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5, 17)
Toate cele menţionate mai sus vin să arate că prezenţa şi invocarea „numelui” în creştinism şi amintirea lui rituală in cele 12 momente cruciale ale liturghiei nu este întâmplătoare. Cauzele acestei prezenţe centrale a noţiunii de „nume” a Domnului în creştinism sunt: perfecta ortodoxie a Creştinismului faţă de Tradiţia Primordială, apartenenţa acestuia la marea familie a tradiţiilor abrahamice (unde importanţa Numelui şi respectiv a Marelui Nume este cunoscută) şi legătura speciala a creştinismului cu tradiţia mosaică. Daca vom avea în vedere faptul că tradiţia creştină nu are o limbă sacră („limbile sacre sunt exclusiv cele in care sunt formulate scrierile diferitelor tradiţii”(R. Guenon – Esoterismul Crestin), respectiv limba ce a servit ca suport pentru legea revelată) va trebui sa ne întoarcem la radacinile crestinismului si sa plecăm de la premiza ca „limba ebraică poate juca acest rol (de limba sacra –n.n.) in occident” fapt ce „se datorează filiaţiei directe ce există între tradiţiile ebraică şi creştină şi incorporării Scrierilor mosaice in insăşi Cărţile Sacre ale Creştinismului” (idem). In acelaşi sens Ghersom Scholem arată in lucrarea sa „Studii de mistică iudaică” că „având în vedere că toate limbile au provenit din coruperea limbii sacre primordiale, în care se desfăşoară direct lumea numelor, ele mai rămân legate direct de ea. Aşa cum orice limbă işi are focarul în numele lui Dumnezeu, tot aşa ea poate fi readusă la acest centru.”
Trebuie să arătăm că există o dinferenţă de abordare în Creştinism faţă de celelalte două religii abrahamice în ceea ce priveşte motivarea pentru care în prima este preeminent Cuvântul, iar în celelelalte două – Numele. Sf. Ap. Pavel scrie in Epistola către Coloseni (15-19) despre Domnul Iisus: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. (...) Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea.” Cu alte cuvinte Domnul Iisus nu este numai mijloc prin care s-a creat lumea – Cuvantul, imagine a Creatorului dar şi scop al Creaţiei („pentru El”) căci el cuprinde în Sine atât imaginea (eikon) Creatorului cât şi Creaţia, realizând astfel prin propria sa Fiinţă Unitatea.
Acesta este motivul pentru care în Creştinism accentul se pune pe Dumnezeu Cuvântul, tocmai datorită condiţiilor exceptionale intâlnite în această Tradiţie: Domnul Iisus, ca Persoana a Uni-Treimii este Cuvântul datorită primordialităţii sale în raport cu celelelate Nume şi implicit cu Creaţia (Iisus fiind miloc şi scop pentru aceasta), fiind în acest fel intre Cuvânt şi Nume în tradiţia creştină un raport asemănător celui gen-specie, universal-particular, etc. Leo Schaya sintetizează această problemă subliniînd faptul că „Actul etern al Fiinţei Divine este numit între altele Cuvântul Său pe care Il pronunţă în El însuşi, care este Logosul Său sau Discursul Său interior, Cuvantul Său tăcut, Idea sa, Inţelepciunea Sa sau a Cunoasterii Proprii şi infinite, aceea a tuturor aspectelor sale, a tuturor calităţilor sale, a oricărei Realităţi inteligibile ce cuprinde posibilitatile Sale de a se revela si de a crea.”* (* Din coincidenţa dintre cuvânt şi nume, rezultă două importante consecinţe pentru evoluţia misticii limbajului în iudaism. Pe de o parte, prin această identificare, Cuvântul comunică ceva, chiar şi numai sub formă de imperativ („Să fie lumină!”), redevenind apoi un nume care nu comunica altceva decat pe sine insuşi. Acel ceva, care se manifestă în exterior, nu este decat reprezentarea a ceva ce a preexistat in Dumnezeu insusi, in deplinătatea Fiinţei sale şi în Atotputernicia sa” Ghershom Scholem – Studii de mistică iudaică ).
Acest fapt însă nu împiedică ca în tradiţia creştină numele să aibă un loc foarte important atât în practica spirituală cât şi în riturile exoterice. Vom arăta pe aceasta cale că în Sfânta Liturghie, act ritual central şi fundamental pentru orice crestin, cuvântul „nume” sau „numele” este pronunţat de 12 ori, în momente cruciale, astfel cum vom arăta, şi asta nu fără motiv...
In mod evident, Vechiul Testament a fost rostit şi scris in ebraică, iar la rândul acestora „Evangheliile, este absolut imposibil să admitem” faptul că limba greacă (limbă în care au fost scrise acestea) „a fost adevărata limbă a acestora, vrem să spunem limba in care cuvintele lui Christos au fost pronunţate”(R Guenon – Esoterismul creştin).
Or, din această perspectivă suntem obligaţi să ne întrebăm de ce in Biblie sintagma „Domnul Dumnezeu” apare de peste 1000 de ori iar în Noul Testament mai mult de 20 de ori? De ce această aparentă repetiţie, această dublă afirmaţiune a divinităţii? Răspunsul nu îl putem găsi decât odată în plus întorcăndu-ne la sursă, la limba sacră comună creştinismului şi iudaismului. Domnul Dumnezeu este traducerea directă din ebraică al numelui: IHVH Elohim (אלהים יהוה). Dacă asupra tetragramei am subliniat câteva aspecte, va trebui să dăm câteva scurte lămuriri şi despre Elohim – אלהים. Acesta este primul nume menţionat în Biblie, ce apare incă din Geneză, şi ce, spre deosebire de marea majoritate a celorlalte Nume, se găseşte sub forma unui plural – semn al măreţiei şi inălţimii acestuia, in fapt, Elohim fiind o prefigurare, o prenumire, de fapt un alt nume al Sfintei Treimi (aspectul succesiunii temporare neputând avea relevanţă din perspectiva Eternităţii Divinităţii). In traducere directă acesta ar însemna „El cel ce este obiect al temerii şi reverenţei” sau, mai aproape de perspectiva creştină – „El cel la care se refugieaza cei carora le este frica”.
In opinia noastră este evident că folosirea aceastei duble numiri „Domnul Dumnezeu” – IHVH Elohim (אלהים יהוה), este menită să includă şi să depăşească Sfânta Treime - Fiinţa, căci dacă Elohim este un alt nume al Sfintei Treimi, IHVH nu poate decât să fie, ca şi în iudaism şi islam prin numele Allah, numele Esenţei, Ousia – Esentia, Esenţa Divină. Or, „Intre ousia şi ipostas este aceeaşi deosebire ca între comun si particular” (Dialogus I Imutabillis – Vladimir Loski – Teologia mistică a Bisericii de răsărit) si deci în acest fel, şi în creştinism este „atinsă” şi „numită”, chiar dacă inconştient, Esenţa a Divinităţii (in doctrina creştinismului ortodox este mai des intâlnită sub titulatura de substanţă). Doar în acest sens poate fi inţeles Grigore de Nazianz când spune: „Atunci când vorbesc despre Dumnezeu, ar trebui să vă simţiţi scăldaţi de o singură lumină şi de trei lumini. Spun trei, cu sensul de insuşiri proprii sau ipostasuri, sau cu sensul de persoane (să nu ne certăm pe cuvinte, de vreme ce silabele ne dau acelaşi sens). Spun una în ceea ce priveşte ousia, adica Dumnezeirea. Caci aici este vorba de o impărţire neîmpărţită, de o îmbinare (unire) cu distincţie. Una singură in trei, aceasta este Dumnezeirea*.” Acesta este şi motivul pentru care Domnul Iisus intrebat fiind care este intâia poruncă a răspuns: "Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul (אלהים יהוה) nostru este singurul Domn", exprimare sintetică in care este inclusă Dumnezeirea şi Treimea fără osebire. (*Despre Dumnezeire a se vedea Meister Eckart).
Doar in acest fel poate fi inţeleasă prezenţa in liturghie (de 12 ori) şi repetarea in momentele cheie a cuvăntului „nume” – „numele”.
Cum altfel ar putea fi inţeleasa afirmaţiunea: „Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”? Este evident că „numele Tău” este la singular (nu ia forma unui plural: numele Tale spre ex.), iar mai apoi urmeaza o enumerare: „al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, ceea ce inseamna ca acest Nume este şi al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh în acelaşi timp, fiind astfel Numele Dumnezeirii Insăşi. Cu alte cuvinte, Numele Dumnezeirii – IHVH, deşi nerostit, este invocat de 12 ori in liturghie:
în rugăciunea Antifonului: „Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obşteşti şi împreună-glăsuite, Cel ce şi la doi şi la trei, care se unesc în numele Tău, ai făgăduit să le împlineşti cererile, Însuţi, şi acum, plineşte cererile cele de folos ale robilor Tăi dându-ne nouă, în veacul de acum, cunoştinţa adevărului Tău, şi în cel ce va să fie, viaţă veşnică dăruindu-ne.”
Inainte de a se citi apostolul: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului.”
După rugăciunea celor Intăi chemaţi: „Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
Imediat după rugăciunea de sfinţire a sfintelor Daruri: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de slava Ta! Osana întru cei de sus! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”
Imediat înaintea rostirii Rugăciunii Domneşti: „Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
Cu ocazia impărtăşirii preoţilor în altar: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.”
Inainte de impărtăşirea credincioşilor: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă!”
Inainte de rugăciunea amvonului: „Cu pace să ieşim.” „Întru numele Domnului” si dupa aceasta „Fie numele Domnului binecuvântat...” (de 3 ori).
La sfărşitul Optustului: „Întru numele Domnului, părinte, binecuvântează.”
In enumerarea făcută mai sus nu am menţionat intentionat prezenţa numelui şi in Rugăciunea Domnească „Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău (...)”, în care Domnul Iisus impune invocarea Numelui în fiecare rugăciune a credinciosului.
Nu vom insita mai mult, sperând ca Domnul să ne dea puterea si ştiinţa să dezvoltăm acest studiu cu alta ocazie, insă nu putem incheia fără a aminti ce a spus Domnul Iisus: „Căci vă zic vouă: „De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului.” (Matei Cap. 23 – 39), vestind pătimirile dar mai ales Invierea Sa. Venirea Domnului Iisus „întru numele Domnului” după învierea sa este fără indoiala o „venire întru Dumnezeire”, o „venire întru Unitate” astfel cum este proclamată în Evanghelia după Ioan: „Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.” (17 – 26)
Bineînţeles că nu încercăm să promovăm sau sugerăm ca ar fi necesare unele „inovaţii” în tradiţia creştină, prin reintroducerea tetragramei in doctrina şi dogmatica acestuia (desi s-ar cădea probabil ca sintagma „nume” – „numele” sa fie scrisă cu majusculă) şi cu atât mai puţin a oricăror alte „noutăţi” în practicile rituale ce ar fi de natură a creea şi mai multă confuzie şi sminteală în această epocă a „rătăcirii”. Susţinem doar importanţa conştientizării centralităţii Numelui în practica spirituală şi întelegerea corectă a textelor biblice şi liturgice, invocatorul numelui trebuind să trezească conştiinţa originilor sale, căci aşa cum spune psalmistul „Să nădăjduiască în Tine cei ce cunosc numele Tău, că n-ai părăsit pe cei ce Te caută pe Tine, Doamne!”...
La sfârşit, cu smerenie, prin cunoaştere şi cu voia Domnului, invocatorul, invocaţia si Invocatul vor fi Unu în rugăciune... Amin!