Câteva considerații istorice privitoare la Crăciun

Căutând în mai multe surse nu putem să nu evidențiem faptul că “oricât ni s-ar părea de ciudat, sărbătoarea Crăciunului - naşterea lui Isus - a fost ignorată de creştinii din primele trei veacuri” și asta pentru simplul motiv că pentru creștinii din primele secole “adevărata naştere este naşterea cerească, marea, unica sărbătoare a începuturilor Bisericii fiind Paştele, altfel spus, comemorarea răstignirii, morţii şi Învierii”, cu alte cuvinte momentul începând cu care în biserica primară, prin împărtășirea cu sfintele taine în joia mare credinciosul putea deveni una cu Domnul său - adevărata naștere fiind cea de sus: “Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” (In. 3,3) și “Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. “ (In. 3,5)

Studiind sursele biblice, descoperim o unică referință în Evanghelia lui Luca (Lc. 2,8) care menționează faptul că „evenimentul” a avut loc cel mai probabil în anotimpul cald din Palestina, “undeva între aprilie şi noiembrie, dată fiind prezenţa păstorilor pe câmp la miez de noapte”, însă, având în vedere că perspectiva părinților bisericii nu putea fi una istorică, ci una atemporală și supratemporală, în niciun moment elementul hotărâtor în stabilirea acestei date nu a fost căutarea datei exacte în scurgerea timpului, cii a momentului potrivit pentru credincios în urcușul său spiritual.

Iată de ce, având în vedere imposibilitatea stabilirii unei date precise, în cadrul bisericii primare au avut loc discuții referitoare la stabilirea unei date pentru celebrarea Nașterii Domnului și așa cum vom vedea, toate variantele propuse până în anul 325, data Sinodului de la Niceea, au fost bazate pe ceea ce se numește în teologia modernă “analogii interpretative”, în fapt bazându-se pe aspecte simbolice, dar și de “iconomie” a realizării, a îndumnezeirii.

Una din aceste propuneri a fost „computus-ul pascal” din 243, în care era menţionată data de 28 martie, și asta plecând de la sugestia lui Malachia 3,20 (וְזָרְחָה לָכֶם יִרְאֵי שְׁמִי שֶׁמֶשׁ צְדָקָה וּמַרְפֵּא בִּכְנָפֶיהָ וִיצָאתֶם וּפִשְׁתֶּם כְּעֶגְלֵי מַרְבֵּק׃ - Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele lui şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.), unde “răsăritul cel de sus”, Iisus este numit Soarele Dreptății. De la această proorocie s-a făcut legătură cu cosmogonia biblică, revenindu-se la studiul Genezei, unde se spune că Dumnezeu a separat lumina de întuneric, cele două „jumătăţi” fiind egale, motiv pentru care s-a stabilit ca sărbătorire a nașterii momentul când „Lumina” este egală cu „întunericul” și anume la echinoxul de primăvară, care după calendarul roman pica pe 25 martie. 

Biserica primară s-a menținut strict de cuvântul evangheliei, și a pus accentul pe nașterea de sus (in 3.3-5) în fața nașterii cu trupul, motiv pentru care la începuturile bisericii s-a considerat că “dumnezeirea lui Isus nu s-a manifestat efectiv şi plenar decât în momentul botezului săvârşit în apele Iordanului de către Ioan Botezătorul (epifania)”, motiv pentru care în primele 4 secole Nașterea era sărbătorită odată cu Botezul, accentul fiind pus pe cel de-al doilea, ca având o mai mare importanță în viața credinciosului.

“Prima menţiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus, la Alexandria, se află în Stromatele lui Clement (I,21,146,1). La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide. Trebuie amintit că, pentru Basilide şi discipolii săi, venirea în trup a lui Isus, încarnarea efectivă nu joacă un rol important în mântuire, aceasta fiind socotită ca rezultatul unui proces pur spiritual, interior. Basilide sărbătorea pe 6 ianuarie epiphaneia, manifestarea lui Cristos în lumea pământească, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Nu era vorba despre naşterea lui Isus din Maria Fecioară. Gnosticii au ales data respectivă din motive polemice, pentru a contracara un cult păgân: fie al lui Dionysos, fie al lui Eon, cel născut din fecioara Core, fie al lui Osiris. În noaptea de 6 ianuarie, se spune, apele Nilului primeau o putere miraculoasă extraordinară de la aceste zeităţi. Deşi întemeiată de eretici, sărbătoarea Epifaniei (6 ianuarie) a fost preluată de majoritatea bisericilor din Orient. Numai că acestea nu se limitau la comemorarea botezului Mântuitorului, ci au extins sensul sărbătorii integrând în ea şi comemorarea naşterii Lui, venirea magilor şi nunta de la Cana. Prin urmare, până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, laolaltă cu data epifaniei.”

Prima mențiune a datelor pe care le cunoaștem în ziua de azi pare a fi fost facută de Iulius Africanul, care într-un pasaj din Cronografie, propune ziua de 25 decembrie, plecând de la premisa că 25 martie ar fi data conceperii lui Isus (Bunavestire) însă aniversarea oficială a naşterii lui Isus pe 25 decembrie “apare, pentru prima dată, la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de către creştinism a marii sărbători mitraice a Soarelui

, pe de altă parte, condamnarea învăţăturii lui Arie, la Sinodul de la Niceea. Anatemizând arianismul, care Îl subordona pe Cristos Tatălui, considerându-L creat, Sinodul a tranşat şi asupra chestiunii îndumnezeirii lui Cristos, distingând net Întruparea de Epifanie. Prin urmare, cele două momente din viaţa Mântuitorului, fiecare cu un sens teologic diferit, trebuiau comemorate separat. Faptul că ambele continuau să fie comemorate pe 6 ianuarie risca să prelungească un amalgam primejdios. Data Crăciunului s-a suprapus aşadar, din raţiuni deopotrivă teologice şi politice, peste data sărbătoririi lui Sol invictus (celebrat după calendarul stabilit de Julius Caesar).”

 motiv pentru care în anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca fiind data oficială a naşterii lui Iisus Hristos, iar cinci ani mai târziu, în 325, primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, a consfințit definitiv semnificaţia zilei de 25 decembrie la îndemnul părinților bisericii, înlocuind sărbătorile “păgâne” cu o sărbătoare creștină a luminii.

Într-un proces lent Sărbătoarea Nașterii de Sărbătoarea Arătării Domnului (sau Botezului domnului) s-au despărțit, una fiind pe 25 Decembrie iar cea de-a doua pe 6 Ianuarie, dar fiind în fapt aceeași Sărbătoare a Nașterii Soarelui (a Soarelui Răsare) cu cele două date de sărbătorire a acesteia, respectiv 6 Ianuarie și mai apoi 25 Decembrie și asta pentru simplul motiv că pentru creștini solstițiul vine în chiar momentul în care Dumnezeu se sălăsluiește între Oameni (la Crăciun) și întru Oameni (la Bobotează), iar Lumina cea adevărată luminează întreaga lume cu razele bunei vestiri astfel cum lumina Soarelui sporește de la o zi la alta. Astfel, Lumina cea adevărată luminează întreaga lume cu razele bunei vestiri astfel cum lumina Soarelui sporește de la o zi la alta. 

Iată cum odată cu generalizarea sărbătorii individualizate a Nașterii Domnului - Dies Natalis, Nativitas Domini, Christi Natalis - la 25 decembrie in Bisericile din tot Imperiul Roman din a doua jumatate a secolului al IV-lea si in secolul al V-lea, prima mare sarbatoare bisericeasca a anului se muta de la 6 ianuarie la 25 decembrie, luand cu ea si atributele de An Nou, "Craciunul fiind socotit in popor drept An Nou - pana astazi, - având unele caractere ce amintesc in chipul cel mai evident de "Kalendae Januariae".

Munții sunt realizarea descendentă a tăcerii...

Muntii sunt realizarea descendenta a tacerii spunea VL. Nu pot sa nu pun aceasta afirmatiune in raport cu episodul evanghelic in care IH a fost întrebat de Pilat "Ce este adevarul?", întrebare La care a primit ca răspuns Tacerea! In general S-a interpretat acest fapt in sensul ca nu a primit un răspuns deoarece a pus întrebarea greşit, neintreband "Cine este Adevarul?". Cred totuşi ca nu este o lipsa de răspuns La o întrebare prost pusă ci un răspuns complet La o întrebare fundameentala pentru cel pornit pe cale: răspunsul Domnului este evident: Adevarul este Tacerea! Este Motivul pentru care cred ca VL a spus implicit ca Muntii sunt si realizarea descendenta a Adevarului si, paradoxal, sub aspectul lor axial, sunt implicit simbol al logosului ! Logosul sub aspectul Tacerii - supremul paradox - Avatara! Caci Cuvantul Lui Dumnezeu este Tacere in lume. Este si motivul Pt care in unele biserici după citirea evangheliei se pastreaza un moment de tăcere: Cuvantul Domnului are ca reflex in lume Tacerea. Revenind La munţi: Nu oare pentru acest motiv găsim in Bucegi un munte cu numele Omu??? Sa fie o alta întâmplare ca si întrebarea "gresita" a lui Pilat?

Pentru acest motiv explicatia ştiinţifică a generarii muntilor - prin incretire sau acumlare vulcanica, adică prin cumulare a unor forte telurice, inferioare ce creează un debuseu vertical, este doar reflexul generarii lor principiale: in realitate varful muntelui nu este un accident, ci este însuşi principiul de individuatie al întregului munte, este motivul fiintarii lui, este acel Sa fie/ Kuun care determina incretire masei telurice amorfe, este nama care determina o rupa in prakriti... Si toate astea pentru un singur motiv: inferiorul nu poate crea superiorul, căci nici onacumulare cantitativa nu generează un spor calitativa. Din aceasta cauza Vârful Tacere este cel ce invoca, suscita materia, el creează, realizeaza descendent Muntele! Este motivul Pt care vârful si nu baza da numele muntelui, îl numeşte.  De ce dealurile nu au decât arareori nume? Pentru ca nu sunt decât nişte ecouri, reverberatii ale unor varfuri, încercări si pregatiri nedesavarsite de varfuri!

Sub acest aspect cred ca si o activitate absolut profana ca ski-ul poate fi reconsiderata: serpuirea in jurul axului Muntelui in "cristiane" inchipuie incolacirea serpilor in jurul caduceului lui Hermes - axul Muntelui Tacere ordoneaza miscarile haotice ale omului in lume in spire, ASA cum si caduceul obliga serpii sa se verticalizeze. Mai mult, vultele schiorului inchipuie in mod evident mişcarea vibratorie a Vortexului Sferic Universal in jurul Axului, care e dreapta descrisă de centrul Logos in mişcarea sa deasupra apelor informale, văzut ca loc geometric al tuturor posibilitatilor de manifestare.

Mai mult, serpuirile schioruluivpe partie sunt definite de punctul determinat de batul schiorului in centrul acestora. Iar simplul bat de schi devine substitut dublat (ca orice reflexie a unui principiu in lume) al caduceului... De altfel, in momentul "punctarii" cu batul in zapada si respiratia este centralizata - oprită, suspendată între inspir si expir. Chiar si poziţia corpului descrie o cruce, ceea ce arată ca chiar fără sa o ştie schiorul a fost deja crucificat pe Muntele Logos! Totul devine centru, punct... Vârf de munte! E doar o iluzie coborarea... De fapt e o serpuire spre vârful Muntelui ascuns in cel mai secret loc al inimii noastre...     

Pe malul mării

Pe malul mării: după câteva zile de mare agitată, privesc în larg şi realizez că tocmai s-a spulberat un alt clişeu - asocierea dintre mare şi nelinişte, zbucium, frământare.
În realitate, marea este o baltire informă, fără nelinişti sau tendinţe expansive, căci doar reprezintă cel mai bine prakrity, substanţa primordială, care în sine are potenţialităţi şi tendinţe dar care pot fi actualizate numai de un element superior: vântul, suflul, deci prana, modul în care atma (spiritul) se "manifestă" - de fapt vehiculează parfumul amintirii sale.
În mod cert, chiar şi dpdv al fizicii, vântul crează neliniştea şi chiar învolburarea mării, ceea ce m-a contrariat la început, căci, vorbind a la legere, suntem obişnuiţi să asimilăm prezenţa unui element superior, cum e vântul-suflu, unei stări de pace şi linişte, ca şi cum asta ar fi dobândită şi la îndemâna noastră în asta lume ca o cafea într-un hotel all inclusive... Nu, din păcate nu e cazul, şi e motivul pt care elementul din care suntem făcuţi şi ne reprezintă cel mai bine, apa, reacţionează violent la contactul cu vântul ca reflex imediat şi prezenţă a duhului. De unde valurile, tremurul, zgomotul asurzitor în faţa prezenţei elementului superior. 
În Geneză se spune că "duhul se plimba deasupra apelor" - acum realizez că nu a fost un "procedeu" calm, ci ca orice rupere a fost  un moment violent, apele au devenind brusc agitate, tumultuoase chiar în momentul întâlnirii cu elementul superior, din această agitaţie desfăcându-se lumea, pe care Dumnezeu a văzut că e "khalos" - buna şi frumoasă. Aşa, din unitatea de nezdruncinat a mării, sub efectul vântului ieşi unicitatea fiecărui val în parte, a fiecărei lumi în parte, căci dacă plinătatea ţine de unitate, frumuseţea trebuie să fie de partea unicităţii.

În mod cert frumuseţea impune, în mod absolut prezenţa elementului superior: ce ar fi marea fără valuri peste care să strălucească soarele - un ocean de întuneric. D-asta şi în mitologia greacă, frumuseţea - Afrodita, apare tot intru început din spuma mării (chiar înaintea lui Zeus) apărută din învolburarea prilejuită de căderea falusului lui Uranos în mare...tot în mare.
Încep să fiu convins că şi în realizarea lui Magnum Opus compostul trebuie să fie omogenizat, amestecat violent la începutul operei de către măiestru, abia apoi urmând să fie începută cu delicateţe, fără focuri violente, opera la negru, la alb, la roşu. La fel şi cu miniera  din noi: înaintea începutului oricărei ascensiuni este aproape necesar un cataclism, o ruptură din inerţiile, din băltirile noastre, iar dacă nu vine de la sine, cataclismul trebuie provocat...dar asta numai în prezenţa şi sub efectul direct al unui element superior. Uşor de zis, greu de făcut... Mai întâi cum să-ţi dai seama de prezenţa elementului superior, cum să îl invoci atâta vreme cât nu avem calificarea necesară? Poate asimţirea cerului, invocarea acestuia printr-o simplă privire. Exemplu: înot; în toate stilurile de înnot, capul stă în submersie, corpul drept, orizontal, dar sub luciul apei. Privirea înotătorului aţintită spre abisuri - de unde şi o angoasă teribilă data de faptul că "survolezi" permanent borborosul. În toată această operaţiune sunt necesare trei lucruri: ştiinţa (înotului), speranţa găsirii unui liman şi invocarea cerului - privirea aţintită spre zenit (sau măcar spre orizont) şi captarea scurtă, precisă că o înepătură de ac, a aerului, dobândirea Suflului. Abia apoi vine că o necesitate efortul bine dozat, răbdarea, şi încercarea de a urma o cale cât mai dreaptă spre malul căutat... această privire, această gura mica de aer luată cu violenţă (că şi împăraţia cerurilor care se iar cu asalt) face că un corp făcut 80% din apă şi restul pământ să nu fie înghiţit de marea de ape...iar dacă malul la care înotăm şi spre care, periodic, aruncam către o privire, e unul al unui munte care iese din ape (cum sunt insulele greceşti), atunci va trebui să ne propunem să înotăm până în vârful muntelui - căci de la distanţe mari de ţărm, din mijlocul apelor acesta nu se vede.
Să încercăm deci să spargem inerţiile şi băltirile noastre psihice pt a ne integra în mările de pe vârfurile munţilor!

Numele Tau este Domnul

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

„Întru început era cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era Intru început la Dumnezeu. Toate întru El s-au făcut si fără El nimic nu s-ar fi făcut”.(In 1.1,2)

Incep prin a invoca numele Domnului. Cum altfel aş putea incepe să scriu aceste câteva rânduri dacă nu prin a invoca şi lauda pe Domnul şi Numelui Sfânt al Acestuia? Orice gând, orice cuvânt sau gest al nostru trebuie (sau ar trebui) sa aibă o singură finalitate: Lauda adusă Domnului.
Astfel orice încercare de asimţire şi religare a credinciosului cu Divinul in oricare din cele trei tradiţii abrahamice au ca poarta de intrare Numele Domnului, căci „Toate întru El s-au făcut si fără El nimic nu s-ar fi făcut” şi chiar şi din perspectivă ontologică singurul mijloc de raportare a omului la Divinitate este Cuvântul, mai exact Numele.
Acesta este motivul pentru care în acest prim studiu având ca tema centrală Numele Domnului, din perspectiva unităţii esenţiale a celor trei tradiţii abrahamice, ne propunem să aducem in discuţie un subiect extrem de delicat: importanţa invocării si prezenţa Numelui in fiecare dintre cele trei tradiţii abrahamice. In fapt, unitatea de esenţă şi origine a celor trei mari religii monoteiste face ca în fiecare dintre acestea invocarea Numelui Domnului să fie coloana vertebrală a oricarui demers spiritual, existând din acest motiv şi o abordare comună, atât din perspectivă de tehnică spirituală (de ordin esoteric) cat şi într-o anumită măsură din perspectivă rituală, exoterică.

Importanţa noţiunii de Nume in tradiţiile abrahamice vine insăşi de la rădăcinile acestora: concepţia comună asupra Creaţiei. Astfel, datorită „asemănării” Omului cu Dumnezeu („şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră(...)”(Geneza I, 26), de citat din Coran ) şi a poziţiei sale centrale, acestuia i-a fost adusă „toată fiinţa vie” pentru ca în calitatea acestuia de Calif al lui Dumnezeu să le numească – „a pus Adam nume tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului” (Gen. II, 20). Acesta este motivul pentru care Numele sunt primordiale faţă de manifestarea grosieră: Dumnezeu creează Lumea cunoscând-o şi numind-o. Faptul că numele a tot ceea ce a fost creat au fost date, numite de către Adam Kadmon* (*termen ce în Qabbalah ebraică desemnează Omul Universal, Adam înainte de căderea din rai) înaintea căderii sale şi chiar înaintea manifestarii dualităţii* (*– prin crearea femeii – şi a lumii – după căderea din Rai), („şi aşa cum va numi Adam toata fiinţa vie, aşa se va numi” – Gen. II, 19) confirmă această primordialitate şi faptul că primul produs al Esenţei este Numele, fără a putea fi făcută o confuzie de nivel, identificând în acest fel chiar Esenţa (Ousia sau Esentia in Crestinism, sau Ain-Sof în mosaicism) cu Numele.
Divinitatea regentează şi produce manifestarea, asemenea cum în tradiţia hindusă Numa (Numele) produce Rupa (forma). Din această perspectivă cunoasterea Lumii de catre Dumnezeu implică, aşa cum indică şi rădăcina cuvântului cognoscere (co-gnoscere), producerea şi generarea acesteia prin numirea ei fie direct – „Sa fie lumină!” fie, după crearea acestuia, de către reflecţia Sa, Omul. Cu alte cuvinte, tot ceea ce se manifestă in exterior nu este decât reprezentarea a ceea ce a preexistat in Divinitate, în deplinătatea Fiinţei Sale. In Midras se spune că înainte de Creaţie, Dumnezeu şi Numele Său erau singuri. Pe măsură ce Numele devine Cuvânt, el se transformă într-o componentă a ceea ce se poate numi limbajul divin, Verbul prin care Dumnezeu se reprezintă pe Sine, se manifestă, dar se şi comunică creaţiei sale, care capătă fiinţă* (*Ghershom Scholem – Studii de mistică iudaică).
Astfel, dacă între Om şi toată fiinţa (creaţia) relaţiile au fost simple şi trasate incă de la început („ca să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările pământului şi peste dobitoace şi peste tot pământul şi peste toate vietăţile pământului” – Gen. I, 26), altfel au fost raporturile între Dumnezeu şi Om.
Adam, fiinţa „eis psyhin zoosan”*, (* „intru suflet viu”, adică altceva decât viaţa, fiind născut din suflarea lui Dumnezeu dar în acelaşi timp cu tendinţa de a fi resorbit în Divin, cuvântul eis având un dublu sens, atât întru dar şi spre (ebr.); psihyn zoosan are ca echivalent in tradiţia hindusă termenul de Jiv-atma – suflet viu skr., „adică manifestarea particulară a Sinelui – Atma – în viaţă Jiva, deci în individul uman, abordată în mod special sub apectul vital care exprimă una din condiţiile de existenţă definindu-i starea şi care, de altfel, se aplică la tot ansamblul modalităţilor sale” cum defineşte R Guenon în „Omul şi devenirea sa după Vedanta”) în raporturile sale cu Divinul nu avea nevoie datorită stării sale de a numi divinul, de a-L conceptualiza şi deci de a-L limita. Cu alte cuvinte, în această stare primordiala a Fiinţei dar şi a omului de dinainte de căderea din Rai, „Dumnezeu era şi nimic nu era cu el” (Kana-Llahu wa la shay’a ma’ah), căci în acel stadiu arhetipal şi netemporal iluzia alterităţii nu se închegase, iar Dumnezeu era singura Realitate ce nu avea şi nici nu putea fi numită, ce cuprindea toate lucrurile fie în starea lor de nemanifestare, fie la nivel ontologic, unde toate se regăsesc ca Arhetipuri în Cunoaşterea Sa de Sine Insusi.
Nici după căderea din Rai lucrurile nu s-au schimbat radical, omul comunicând cu Divinitatea în mod liber şi neavând nevoie de Nume prin intermediul carora să-L cunoască, să-L invoce. Abia in momentul în care a apărut o relaţie între Dumnezeu şi Om, pierzându-se unitatea ontologică dintre aceştia (în mod manifest odată cu căderea din Rai dar şi cu prima crimă savârşită de Cain), a apărut necesitatea revelării Numelui Insusi, ca mijloc de invocare a Divinului şi de restabilire a acestei Unităţi. Acesta a fost revelat de Dumnezeu primului om capabil de a îndeplini această funcţiune, nu înainte însă de a-i cere de a se debarasa de orice dualitate, ce ar fi constituit o piedică insurmontabilă pentru o asemenea sarcină, cerându-i expres „Moise! Moise! (...) De aici mai departe să nu te apropii!”; scoate-ţi incălţămintea din picioare, că locul pe care stai este pământ sfânt!”. Abia dupa ce acesta s-a lepădat de încălţăminte – prin renunţarea la dualitate el redevenind Om Universal, într-un fel Adam Kadmon, – Moise a putut afla faptul că „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob!” pentru ca abia mai târziu sa poată intreba: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?” Abia în acest moment al acestei epifanii Dumnezeu revelează Numele său: „Eu sunt Cel ce este". Apoi i-a zis: "Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi! (...) Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam!" (Ieşirea 3 14, 15).
Faptul ca această afirmare „Eu sunt cel ce este” este desemnată in tradiţia ebraică prin tetragrama IHVH - יהוה – este mai mult decât o simplă afirmaţiune a unei identităţi, fiind exprimarea insăşi misterului lui Dumnezeu, Fiinţa prin Sine Insuşi, care conţine în Sine Insusi propria cauzalitate, este afirmarea şi proclamarea Unitătii.
In iudaism, pentru cabalişti, tetragrama este „rădăcina tuturor celorlalte nume”, „fiind trunchiul rădăcinii, ramura si fructul celorlalte nume” (Perus Sem ben arba Othioth), reprezentând astfel Unitatea ce se formează din dinamica primară a vorbirii „din rădăcina ei de origine, care, în eterul primordial – aura – Il învăluie pe Dumnezeu.” Din această perspectivă, începuturile tuturor manifestărilor Divinităţii ascunse în Ein-Sof (Esenţa Divină) pot fi descrise prin etapele ce le parcurge gândirea lui Dumnezeu în demersul său spre originile vorbirii şi de acolo spre cuvinte sau Logos Divin.
Astfel, încă de la începuturile iudaismului, practica spirituală era strâns legată de cunoaşterea şi practica Marelui Nume, El reprezentând „momentul unificator a doi poli opuşi” a omului cu Divinul, dar şi a iniţiaţilor cu necunoscătorii, despre care psalmistul spune: „Tu laşi omul şi neghiobul să se bucure de ajutorul Tău.” Numai prin această generozitate sunt uniţi iniţiaţii si cei neştiutori, „neghiobilor” fiindu-le interzisă rostirea sa, ei neputându-L invoca pe Dumnezeu prin Numele Său, acesta fiind motivul pentru care nici numele scrise nici vocalizarea lor nu a fost lăsată în iudaism tradiţiei scrise, ca nu cumva acel ce e „lipsit de întelegere” să le folosească. Este motivul pentru care evreii folosesc pentru a desemna IHVH fără însa a-I pronunta numele de Adonai - אֲדֹנָי.
Cunoaşterea Numelui este un enorm salt calitativ, aceasta făcându-se sub stricta indrumare a unui Invăţător, căci Numele lui Dumnezeu este numele esenţial, care este izvorul intregii cunoaşteri*, „razele sau sunetele Sale pe care le percepem nu sunt atât comunicări, cât chemări”. (*Orice alt nume cu care poate fi numit sau invocat Dumnezeu, este corelat cu o anumită activitate a sa, aşa cum o arată etimologia unor asemenea nume biblice; numai acel unic nume nu este condiţionat de referirea la vreo activitate anume.)
Pentru acest motiv Cabala a dezvoltat o întreagă ştiinţă a Numeleui şi a literelor din care este format acesta. Este interesant aici de subliniat importanţa în cadrul acestui studiu a literii alef, literă ce, paradoxal, nu apare scriptic in tetragrama. Cabaliştii, in special Isaac Orbul şi adeptii săi, considerau că „din mişcarea lui Alef, din mişcarea initială, încă mută a vocii, rezultă numele lui Dumnezeu şi deci întreaga vorbire. Această literă reprezintă punctul de echilibru şi cine o pronunţă arată prin ... spre acea entitate (sau pe acel Unic) care se contopeşte in el. Astfel, Alef – א* (*Aleph (sau alef) este prima literă a mai multor alfabete semitice, inclusiv Fenician, Evreiesc şi Aramaic. Alef este o literă “tăcută”, o consoană ce nu are sunet cu excepţia vocalei de sub aceasta) este insăşi simbolul Unităţii in acest sens putând fi interpretat, aşa cum arată Gershom Scholem, şi versetul din Psalmi: „El ne-a creat pe noi şi noi îi aparţinem lui Alef (Unităţii !! – n.n)”* (*in varianta română ortodoxă acest verset apare în Psalmul 99 2 „El ne-a făcut pe noi şi nu noi.”). Această afirmaţiune „noi aparţine lui Alef” nu poate avea sens decât dacă este inţeleasă prin aceea că omul are ca scop şi finalitate existenţială realizarea Unităţii.
Pe aceste culmi ale spiritualităţii apar elemtele ce evidenţiaza unitatea tradiţiilor abrahamice, acestea ieşind asemenea uleiului la suprafaţa apei, dincolo de substanţialele diferenţe de formă. Oricărei persoane neavizate i se va părea probabil extrem de ciudat faptul că în Islam (ultima tradiţie abrahamică!), Alif este tot prima literă a Marelui Nume, de data aceasta Allah - ﷲا . Astfel Ibn’ Ata’ Allah in al său „Tratat despre Numele Allah” menţioneaza in capitolul „Simbolismul numelui Allah”: „Să ştii că primul Alif – ا - din numele Allah este simbolul literal al Unitătii care anulează orice multiplicitate de o asemenea manieră că nici o realitate nu poate subzista in faţa Ei”. In acest mod se afirmă faptul că Unitatea este prima Teofanie a Esenţei in Sine, pentru Sine şi prin Sine, motivul pentru care Alif este separat de restul Numelui (în iudaism aceasta litera este şi ea „separată” prin chiar lipsa ei) indicând astfel ca nici o calitate reală sau creată nu poate apărea din Unitate decât întru Unitate. „Unitatea pură nu poate primi in Ea insăşi nici Nume nici calitate, nici activitate, nici realitate ...”
Vom insista mai mult asupra studiului Numelui şi importanţei acestuia in traditiile abrahamice într-un studiu mai amplu, insă nu putem să trecem mai departe fără să amintim faptul că în islam există o ierarhizare strictă a numelor divine, asemănătoare într-o anumită măsură şi celei din iudaism: Nume ale esenţei, Nume ale calităţilor, Nume ale activităţilor Divine şi Nume de transcendenţă.
Insă Marele Nume – Allah – الله– conţine în mod sintetic toate celelelate nume aşa cum se precizează in lucrarea mai sus amintită: „Allah este Numele funcţiunii ierarhice a Esenţei sintetizând toate Realităţile esenţale a fiinţelor existenţiate de la cea sublimă la cea inferioară”, „esenţa divină a Cărui Nume rămâne transcendent fără să putem a ni-l apropria fiindcă ea nu purcede din nimic şi neavând comună măsură cu fiinţă determinată şi calificată.”
Fara a putea să mai zăbovim asupra unui subiect ce poate suporta dezvoltări indefinite (ce sperăm cu voia Domnului să le reluăm în alt studiu) vom conclude ca atât în iudaism cât şi în islam Marele Nume este calea către realizarea Unităţii cu divinitatea, Biblia fiind extrem de precisa in acest sens: „Iar voi, cei ce v-aţi unit cu (lipit de - traducerea din ebraică potrivit variantei româneşti-ortodoxe a Bibliei) Domnul Dumnezeul vostru sunteţi vii până în ziua de astăzi.”
Sa fie creştinismul excepţia între toate celelate tradiţii abrahamice? Să fie pogorarea Domnului, întruparea Cuvântului, motivul ocultării Numelui în spiritualitatea Creştină? In opinia noastră nici nu poate fi vorba de aşa ceva, căci Insuşi Iisus spune: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5, 17)
Toate cele menţionate mai sus vin să arate că prezenţa şi invocarea „numelui” în creştinism şi amintirea lui rituală in cele 12 momente cruciale ale liturghiei nu este întâmplătoare. Cauzele acestei prezenţe centrale a noţiunii de „nume” a Domnului în creştinism sunt: perfecta ortodoxie a Creştinismului faţă de Tradiţia Primordială, apartenenţa acestuia la marea familie a tradiţiilor abrahamice (unde importanţa Numelui şi respectiv a Marelui Nume este cunoscută) şi legătura speciala a creştinismului cu tradiţia mosaică. Daca vom avea în vedere faptul că tradiţia creştină nu are o limbă sacră („limbile sacre sunt exclusiv cele in care sunt formulate scrierile diferitelor tradiţii”(R. Guenon – Esoterismul Crestin), respectiv limba ce a servit ca suport pentru legea revelată) va trebui sa ne întoarcem la radacinile crestinismului si sa plecăm de la premiza ca „limba ebraică poate juca acest rol (de limba sacra –n.n.) in occident” fapt ce „se datorează filiaţiei directe ce există între tradiţiile ebraică şi creştină şi incorporării Scrierilor mosaice in insăşi Cărţile Sacre ale Creştinismului” (idem). In acelaşi sens Ghersom Scholem arată in lucrarea sa „Studii de mistică iudaică” că „având în vedere că toate limbile au provenit din coruperea limbii sacre primordiale, în care se desfăşoară direct lumea numelor, ele mai rămân legate direct de ea. Aşa cum orice limbă işi are focarul în numele lui Dumnezeu, tot aşa ea poate fi readusă la acest centru.”
Trebuie să arătăm că există o dinferenţă de abordare în Creştinism faţă de celelalte două religii abrahamice în ceea ce priveşte motivarea pentru care în prima este preeminent Cuvântul, iar în celelelalte două – Numele. Sf. Ap. Pavel scrie in Epistola către Coloseni (15-19) despre Domnul Iisus: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. (...) Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea.” Cu alte cuvinte Domnul Iisus nu este numai mijloc prin care s-a creat lumea – Cuvantul, imagine a Creatorului dar şi scop al Creaţiei („pentru El”) căci el cuprinde în Sine atât imaginea (eikon) Creatorului cât şi Creaţia, realizând astfel prin propria sa Fiinţă Unitatea.
Acesta este motivul pentru care în Creştinism accentul se pune pe Dumnezeu Cuvântul, tocmai datorită condiţiilor exceptionale intâlnite în această Tradiţie: Domnul Iisus, ca Persoana a Uni-Treimii este Cuvântul datorită primordialităţii sale în raport cu celelelate Nume şi implicit cu Creaţia (Iisus fiind miloc şi scop pentru aceasta), fiind în acest fel intre Cuvânt şi Nume în tradiţia creştină un raport asemănător celui gen-specie, universal-particular, etc. Leo Schaya sintetizează această problemă subliniînd faptul că „Actul etern al Fiinţei Divine este numit între altele Cuvântul Său pe care Il pronunţă în El însuşi, care este Logosul Său sau Discursul Său interior, Cuvantul Său tăcut, Idea sa, Inţelepciunea Sa sau a Cunoasterii Proprii şi infinite, aceea a tuturor aspectelor sale, a tuturor calităţilor sale, a oricărei Realităţi inteligibile ce cuprinde posibilitatile Sale de a se revela si de a crea.”* (* Din coincidenţa dintre cuvânt şi nume, rezultă două importante consecinţe pentru evoluţia misticii limbajului în iudaism. Pe de o parte, prin această identificare, Cuvântul comunică ceva, chiar şi numai sub formă de imperativ („Să fie lumină!”), redevenind apoi un nume care nu comunica altceva decat pe sine insuşi. Acel ceva, care se manifestă în exterior, nu este decat reprezentarea a ceva ce a preexistat in Dumnezeu insusi, in deplinătatea Fiinţei sale şi în Atotputernicia sa” Ghershom Scholem – Studii de mistică iudaică ).
Acest fapt însă nu împiedică ca în tradiţia creştină numele să aibă un loc foarte important atât în practica spirituală cât şi în riturile exoterice. Vom arăta pe aceasta cale că în Sfânta Liturghie, act ritual central şi fundamental pentru orice crestin, cuvântul „nume” sau „numele” este pronunţat de 12 ori, în momente cruciale, astfel cum vom arăta, şi asta nu fără motiv...
In mod evident, Vechiul Testament a fost rostit şi scris in ebraică, iar la rândul acestora „Evangheliile, este absolut imposibil să admitem” faptul că limba greacă (limbă în care au fost scrise acestea) „a fost adevărata limbă a acestora, vrem să spunem limba in care cuvintele lui Christos au fost pronunţate”(R Guenon – Esoterismul creştin).
Or, din această perspectivă suntem obligaţi să ne întrebăm de ce in Biblie sintagma „Domnul Dumnezeu” apare de peste 1000 de ori iar în Noul Testament mai mult de 20 de ori? De ce această aparentă repetiţie, această dublă afirmaţiune a divinităţii? Răspunsul nu îl putem găsi decât odată în plus întorcăndu-ne la sursă, la limba sacră comună creştinismului şi iudaismului. Domnul Dumnezeu este traducerea directă din ebraică al numelui: IHVH Elohim (אלהים יהוה). Dacă asupra tetragramei am subliniat câteva aspecte, va trebui să dăm câteva scurte lămuriri şi despre Elohim – אלהים. Acesta este primul nume menţionat în Biblie, ce apare incă din Geneză, şi ce, spre deosebire de marea majoritate a celorlalte Nume, se găseşte sub forma unui plural – semn al măreţiei şi inălţimii acestuia, in fapt, Elohim fiind o prefigurare, o prenumire, de fapt un alt nume al Sfintei Treimi (aspectul succesiunii temporare neputând avea relevanţă din perspectiva Eternităţii Divinităţii). In traducere directă acesta ar însemna „El cel ce este obiect al temerii şi reverenţei” sau, mai aproape de perspectiva creştină – „El cel la care se refugieaza cei carora le este frica”.
In opinia noastră este evident că folosirea aceastei duble numiri „Domnul Dumnezeu” – IHVH Elohim (אלהים יהוה), este menită să includă şi să depăşească Sfânta Treime - Fiinţa, căci dacă Elohim este un alt nume al Sfintei Treimi, IHVH nu poate decât să fie, ca şi în iudaism şi islam prin numele Allah, numele Esenţei, Ousia – Esentia, Esenţa Divină. Or, „Intre ousia şi ipostas este aceeaşi deosebire ca între comun si particular” (Dialogus I Imutabillis – Vladimir Loski – Teologia mistică a Bisericii de răsărit) si deci în acest fel, şi în creştinism este „atinsă” şi „numită”, chiar dacă inconştient, Esenţa a Divinităţii (in doctrina creştinismului ortodox este mai des intâlnită sub titulatura de substanţă). Doar în acest sens poate fi inţeles Grigore de Nazianz când spune: „Atunci când vorbesc despre Dumnezeu, ar trebui să vă simţiţi scăldaţi de o singură lumină şi de trei lumini. Spun trei, cu sensul de insuşiri proprii sau ipostasuri, sau cu sensul de persoane (să nu ne certăm pe cuvinte, de vreme ce silabele ne dau acelaşi sens). Spun una în ceea ce priveşte ousia, adica Dumnezeirea. Caci aici este vorba de o impărţire neîmpărţită, de o îmbinare (unire) cu distincţie. Una singură in trei, aceasta este Dumnezeirea*.” Acesta este şi motivul pentru care Domnul Iisus intrebat fiind care este intâia poruncă a răspuns: "Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul (אלהים יהוה) nostru este singurul Domn", exprimare sintetică in care este inclusă Dumnezeirea şi Treimea fără osebire. (*Despre Dumnezeire a se vedea Meister Eckart).
Doar in acest fel poate fi inţeleasă prezenţa in liturghie (de 12 ori) şi repetarea in momentele cheie a cuvăntului „nume” – „numele”.
Cum altfel ar putea fi inţeleasa afirmaţiunea: „Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”? Este evident că „numele Tău” este la singular (nu ia forma unui plural: numele Tale spre ex.), iar mai apoi urmeaza o enumerare: „al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, ceea ce inseamna ca acest Nume este şi al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh în acelaşi timp, fiind astfel Numele Dumnezeirii Insăşi. Cu alte cuvinte, Numele Dumnezeirii – IHVH, deşi nerostit, este invocat de 12 ori in liturghie:
în rugăciunea Antifonului: „Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obşteşti şi împreună-glăsuite, Cel ce şi la doi şi la trei, care se unesc în numele Tău, ai făgăduit să le împlineşti cererile, Însuţi, şi acum, plineşte cererile cele de folos ale robilor Tăi dându-ne nouă, în veacul de acum, cunoştinţa adevărului Tău, şi în cel ce va să fie, viaţă veşnică dăruindu-ne.”
Inainte de a se citi apostolul: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului.”
După rugăciunea celor Intăi chemaţi: „Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
Imediat după rugăciunea de sfinţire a sfintelor Daruri: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de slava Ta! Osana întru cei de sus! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”
Imediat înaintea rostirii Rugăciunii Domneşti: „Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
Cu ocazia impărtăşirii preoţilor în altar: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.”
Inainte de impărtăşirea credincioşilor: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă!”
Inainte de rugăciunea amvonului: „Cu pace să ieşim.” „Întru numele Domnului” si dupa aceasta „Fie numele Domnului binecuvântat...” (de 3 ori).
La sfărşitul Optustului: „Întru numele Domnului, părinte, binecuvântează.”
In enumerarea făcută mai sus nu am menţionat intentionat prezenţa numelui şi in Rugăciunea Domnească „Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău (...)”, în care Domnul Iisus impune invocarea Numelui în fiecare rugăciune a credinciosului.
Nu vom insita mai mult, sperând ca Domnul să ne dea puterea si ştiinţa să dezvoltăm acest studiu cu alta ocazie, insă nu putem incheia fără a aminti ce a spus Domnul Iisus: „Căci vă zic vouă: „De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului.” (Matei Cap. 23 – 39), vestind pătimirile dar mai ales Invierea Sa. Venirea Domnului Iisus „întru numele Domnului” după învierea sa este fără indoiala o „venire întru Dumnezeire”, o „venire întru Unitate” astfel cum este proclamată în Evanghelia după Ioan: „Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.” (17 – 26)
Bineînţeles că nu încercăm să promovăm sau sugerăm ca ar fi necesare unele „inovaţii” în tradiţia creştină, prin reintroducerea tetragramei in doctrina şi dogmatica acestuia (desi s-ar cădea probabil ca sintagma „nume” – „numele” sa fie scrisă cu majusculă) şi cu atât mai puţin a oricăror alte „noutăţi” în practicile rituale ce ar fi de natură a creea şi mai multă confuzie şi sminteală în această epocă a „rătăcirii”. Susţinem doar importanţa conştientizării centralităţii Numelui în practica spirituală şi întelegerea corectă a textelor biblice şi liturgice, invocatorul numelui trebuind să trezească conştiinţa originilor sale, căci aşa cum spune psalmistul „Să nădăjduiască în Tine cei ce cunosc numele Tău, că n-ai părăsit pe cei ce Te caută pe Tine, Doamne!”...
La sfârşit, cu smerenie, prin cunoaştere şi cu voia Domnului, invocatorul, invocaţia si Invocatul vor fi Unu în rugăciune... Amin!